Monotonie in suc propriu... < II >

...Unde ramasesem? Hmm. Nu conteaza. Oricum, prin orasul nimanui. La o anume intersectie. Atmosfera extraterestra. Vant aspru. Ganduri ciobite. Bateria de 1 leu a mp3-ului tocmai s-a terminat. Acum trebuie sa ascult zgomote. Irascibilitate in asacensiune. Vlaga aproape lipsa din vene. Ochii sticlosi privind in jur la niste culori nefamiliare. Incep sa urc dealul care ar trebui sa ma duca acasa. Monoton, acelasi deal pe care il batatoresc de cel putin 8 ani. 8 ani? Bai da mic mai eram si mare mi se mai parea dealu asta, aproape un munte. Acum? O movila molcoma si statuta. Inaintez calculand parca fiecare pas, ca sa ajung cat mai repede acasa, in vizuina. Sunt obosit de lumea exterioara. Obosit si enervat. Pe la jumatatea lui, gradinita numarul 14. Acolo facusem primele mele studii de specialitate. Eram expert in lego si-n cucerit doamne educatoare. Aveam fler, ce mai. Carisma. Acolo ma indragostisem prima data de... cineva, de... ceva. Amintirea ma face sa zambesc. Din nou ma mir cat de mici imi par acum lucrurile. Eram un omulet, straniu si visator, caruia toti ii atribuiau idealuri marete. Si nu faceam decat sa ma joc, sa rad si sa invat regulile lumii pe care acum o detest atat de tare. Unde mi-e naivitatea? Masti. Multe masti pe care dupa ce le-ai dat jos nu mai ai cum sa le pui inapoi, oricat de mult ai vrea... Dupa ce trag cu ochiu in curtea de cativa metri patrati, in spatele careia nu demult faceam prostii cu niste "copii mai mari", pe o strada ingusta si retrasa; curte pe care altadata o vedeam ca pe un stadion de fotbal, mai urc putin spre varful dealului. Acolo, doamna Maxim Speranta tocmai cobora dintr-un taxi, ...masina, ceva in genu. Nu o cunosc, cu exceptia catorva interventii. Moaca ei (pardon), totusi, imi provoaca un crampei de suras. Cu siguranta singurul lucru pe care l-ar spune altii despre ea este ca "speranta moare ultima". Cliseu penibil. De ce sa moara ultima? In tara asta speranta este ucisa prima, pentru ca "cei de sus" sau "cei la locul potrivit, in momentul potrivit" ai acestei tari au grija sa tinteasca spre radacini. Sa faca omul sa tina capul in pamant, cu orizontul cat mai redus spre zero. Nu sunt negativist acum. O sa-mi dati dreptate candva. Nu am chef de dezbateri inutile, totusi. Insa mie aceasta profesoara ciudata imi aduce aminte de un moment cand eram de servici pe scoala. Stateam cu Emi (colegul de banca si de datorie in acel moment) si incercam sa ne gandim ce are numarul 313 asa special. (Problema ne era propusa de domnul profesor de matematica Tetiva Marian.) La un moment dat, doamna de mai sus apare pe culoar si se apropie. Vine cu un zambet batranesc si ma cerceteaza bine. Apoi imi spune ca ii place "barbishon-ul" meu pentru ca ma face matur, dar ca ar fi bine sa-l dau jos cand voi mai creste ca sa nu par prea batran. Apoi a mai adaugat niste amanunte pe care le percepea ea la cei doi rockeri de servici, trase prin inelul frantuzismelor care ii incarcau limbajul. Emi a ras putin de mine, in stilu-i amical caracteristic. Am ras impreuna cu el, in stilu-mi caracteristic. Era o interventie bine privita de amandoi, pentru ca ne plictiseam cronic. Revenind la prezent, pentru ca totul a durat in capul meu doar cateva secunde, imi continui drumul, fara sa o salut macar, pentru ca era prea departe. Asta m-a facut sa ma gandesc ca mi se intampla adesea sa ma intersectez cu oameni cu care candva eram prieten bun, iar acum nici macar nu am puterea de a rupe trecerea timpului si sa-i salut. E apasator uneori, avand in vedere ca nu prea gasesc un motiv prea clar pentru a face asta. Evolutie? Uitare? Mandrie? Schimbare? Teama? Rusine? Naiba stie, dar eu stiu ca ni se intampla tuturor, si stiu ca probabil o sa ajung sa fac asta si cu tine, care citesti acum asta, daca asa va fi soarta. Continui, incercand sa nu mai lungesc atat gandurile in capul meu. Alta intersectie, alta intersectie, curba, alta curba, alta intersectie. Parca e un joc de X si O al industrializarii. Mult beton si putin copaci. Imi aduc aminte cum aratau chiar strazile pe care calc acum, cu catva timp in urma. Imi aduc aminte cum era sa respir aer. Ma apropii de casa, dupa un drum care mi se pare din ce in ce mai insuportabil. Obosit, plictisit si satul de pasi batatoriti, ma imping in poarta si ii ordon cainelui sa plece la cusca. "MARSH!". Alta data as fi avut chef si sa-l mangai. Acum era doar starea apasatoare de sila absoluta pe orice. Ma ascund iar in barlogul din care v-am relatat cele de mai sus. Ma intreb daca si altii mai vad in cativa pasi atatea ganduri fara noima, care nu fac altceva decat sa imi coloreze ziua, pana la urma.

Spune-mi, vezi ce vad si eu?

Spune-mi, gresesc?

Spune orice... Nu ma mai lasa sa fierb in suc propriu. Suc de vise uscate. Paradoxal, urasc si imi place.

I'm just a dreamer, I dream my life away...