Gara...

Iti aprinzi o tigara metafizica. Tragi un fum plin de sete ca si cum de asta ar depinde intreaga ta tonalitate interioara. Apoi expiri ca si cum ai fi aruncat o grea povara de pe umeri. Te uiti la patratele de ciment crapate si la iarba ce apare razlet dintre ele. Mult pamant imprastiat ce murdareste cu a sa putere datatoare de viata intreaga suprafata. Adie vantul si parca de atata adiere s-a invinetit si cerul. Te uiti spre el si spre ceasul vechi de pe acoperisul tristei cladiri a garii. Nu mai functioneaza de mult timp. Mai tragi un fum, apoi esti intrerupt... Semnalul loveste urechile tuturor celor prezenti... A, stai... Esti singur. Nu mai e nimeni pe peronul asta. Astfel, sunetul capata un ecou care-ti face sa vibreze intreaga fiinta. Dar... Cum? Unde-s toti? Acum cateva clipe ii vedeai. Iar gara asta goala si trenul pe care nu stii de ce-l astepti. Tu nu-l astepti in mod voluntar, pentru ca nu stii cum naiba te-ai trezit din nou singur aici. Insa trenul vine inevitabil...

Stai mereu langa o anumita linie. Stii ca exact acolo o sa soseasca tot timpul. Niciodata nu te-ai inselat. Niciodata n-ai stiut de ce. Dar totusi unde-i toata lumea? Parca-i simti cum se misca, cum vorbesc si cum isi misca nerabdatori picioarele in asteptare. Iar au disparut? Ai un sentiment ciudat. Familiar. E aceeasi gara pentru fiecare, insa nu va intalniti niciodata, ca si cum timpul s-ar dilata la infinit, facandu-va sa asteptati cu totii singuri trenul Trecut-Viitor. Sau Trecut-Prezent... Oricum, de un lucru esti sigur: toate sunt (extrem de) personale. Nici unul rapid.

E 3 fara douazeci... Rasuna vocea crainicului: "Trenul personal Trecut-Viitor nr. 313, cu directia Trecut-BEREsti-Fumeni-Tristenii de munte-Inimosi-Lacrimeni Balti-Fericeni-Valea Necazului-Speranta Mica-Zdrobesti-Dealu' Rosu-Balaieni-Carbunesti-Vazduhu' 'Nalt-Tzimtzirimesti-Viitor, soste in statie la linia franta. Atentie la linia franta. Stationarea dureaza un minut. " Te uiti, aruncand tigara cu nepasare, la linia langa care stateai. Era singura linie franta din toata gara. Se puntea? Aveai dreptate si de data asta.

Iata ca apare si trenul in care nu reusisei niciodata sa te urci. Erai curios intr-un fel, dar de fiecare data te blocai si nu-ti aminteai de ce usile lui parca nu vroiau sa te primeasca... Din departare apare acelasi monstru de otel, sacadand dupa forma neobisnuita a sinei lui. Iti pare ca pamantul e plat... Caci il vezi in departare minute in sir, iar el pare ca nu se apropie. Apoi devine din ce in ce mai mare si mai clar. E ruginit, e gaurit si totusi e plin cu carne vie. Cu cat se apropie, cu atat poti vedea mai bine primul vagon. Fete cunoscute: prieteni, profesori, necunoscuti care te-au salutat fara sa-i cunosti, familia, fete cu ochi frumosi ce te-au privit printre gene, barmani, membrii trupelor ce le-ai vazut prin concerte. Toti stau la clasa intai, confortabil. Par fericiti, asa cum iti place tie sa ii stii. Zambesti. Par ca nu se grabesc si ca vor sa-ti multumeasca de prezenta ta in viata lor. Unii chiar si-au lipit nasul de geam si altii iti fac cu mana. Oftezi si privesti cum trece prin fata ochilor tai o mare parte din viata ta... Esti confuz... Inaltator de confuz...

Apoi urmeaza vagonul locurilor: nisp din Vama Veche, bucati din asfaltul pe care ai mers spre toate locurile in care ai umblat, crengi de brad, aer de munte, panorame multicolore, iarba verde, chiar si putin soare dupa un nor ce sta pe unul dintre scaunele trenului. E si negura ce-ai privit-o cum se coboara din varfuri inalte... E si ceata prin care ai mers atatea dimineti. E cararea din padurea cu frunze moarte, e scoarta copacilor batrani putin aspra si noroiul cu miros de ploaie din curtea bunicilor tai. Un val ce scalda un tarm pe care ai calcat candva. Un card de pasari zburand si un porumbel pe o statuie fara membre. Ochii iti lacrimeaza reci si alergi cativa metrii ca sa mai tragi putin cu ochiu la tot... Inca nu a incetinit indeajuns de mult sageata ruginie... Nu poti tine pasul cu ea... Renunti...

Urmeaza vagoanele cu visuri, cu promisiuni, cu strangeri de mana si cu sperante. Asta-ti cauzeaza un fel de dezamagire fata de propria persoana, caci multe dintre toate ce le vezi nu s-au adeverit. Te-ai mintit! Sau poate erai prea mic, prea devreme sa-ti poti da seama de ce poti si ce vrei cu adevarat. Poate ca da... Erai altcineva... Hei, unde se duc si astea? Nu le-ai putut admira decat prea putin... A trecut si vagonul asta...

In coada vine un card de vagoane multimedia: filme, muzica, poze, jocuri, sunete... Tot ce-a fost virtual in viata ta. Tot ce n-ai simtit si ai crezut ca simti. Tot ce-a aparut pe un monitor si ti-a patruns in creier prin sistemul optic. Tot ce ti-a ofilit spiritul liber. Tot ce te-a tintuit de un scaun ca un blestem calculat malefic de creatorii lui. Au fost frumoase si astea... Citisei tu o data despre trenul asta pe un blog cu multa gheata... Atunci? Acum? Nu-ti mai poti da seama... Esti inlemnit...

Stai inert, chiar daca trenul a oprit de cateva secunde. Era prea mult ce ai vazut. Ai vrut sa te sui in el, dar ai observat din nou ca nu avea usi. Asta era! Nu avea scari sa te agati de ele macar. Nu avea nici o excrescenta, iar gaurile erau prea stramte sa te poti strecura. Era clar, din nou nu te vei putea imbarca. Erai condamnat sa-ti privesti componentele evolutiei tale cum trec prin fata ta, fara sa li te poti alipi...

Ti-ai dat seama ca nu poti veni din trecut cu niciun tren si spre viitor nu exista niciun mijloc de transport pe care-l poti prinde. Ti-ai dat seama ca picioarele tale, pas cu pas, doar ele te pot duce spre destinatia dorita. Ti-ai dat seama ca nu te poate duce nimeni unde vrei, decat tu. Ti-ai dat seama ca nu poti calatori in timp, ca tot ce ramane in tine e privelistea acestui tren din ce in ce mai lung. Ramane in sufletul tau intreaga ta viata. Abia dupa ce ti-ai dat seama de toate astea ai putut sa te misti si sa pleci din acea gara... Era inutil sa-ti doresti sa-l mai privesti, plecase...

Ai coborat usor treptele inimii tale si ai iesit din piept, prin capilare si prin pori deschisi de melancolie. Esti din nou inconjurat de ceilalti si ii poti privi si asculta. Si cat de mult ai fi vrut sa nu-ti fi dat seama de nimic... Iar te pierdusei printre amintiri asteptand un tren...

Acum iti aprinzi o tigara cat se poate de reala si tragi fumul, ca si cum de asta ar depinde intreaga ta integrare in exteriorul asta incoerent... Expiri, ca si cum ti-ai dori ca fumul sa-ti fi alungat o mare povara dintre toate sinapsele... Uman.

Ti-e scris in suflet:"Pas cu pas, doar asa se poate..."