25 aprilie 2012


Sar doagele lumii, dar nu mai sunt dogari...
Nu mai avem carute, dar e plin de magari...
Au luat-o razna lupii, nu mai sunt padurari...
Si omul sare de pe fix, cand nu-s ceasornicari...

Trag un strigat catre zare:
Valorile n-au valoare!!!
Sa m-asculte cine are!
Cine vrea, sa-mi dea crezare:

Eminescule, asculta!
Ti-au pictat iar fata muta!
Dar acum e pe valuta
Si luceafarul il uita...

Caragiale, Caragiale!
Ce-a ajuns fata matale!
Oamenii cu mic cu mare,
Se bat pentru trei parale...

Vlaicule, sa vezi distractie
Cand ai chef de operatie!
Daca vrei sa stai in viata,
Dai un ban cu a ta fata...

Grigorescu, car cu boi
Au ajuns romanii tai!
Vanatori si braconieri
Toti, sa prinda zeci de lei...

Domnu' Iorga, te-au tradat!
De istorie au uitat,
Nici doi bani nu au mai dat!
Numai unul... plasticat...

Sar doagele lumii, dar nu mai sunt dogari...
Nu mai avem carute, dar e plin de magari...
Au luat-o razna lupii, nu mai sunt padurari...
Si omul sare de pe fix, cand nu-s ceasornicari...

11 aprilie 2012

Reclama de prost gust.

Bine nu v-am regasit ca nu stau. Vroiam doar sa anunt pasionatii de muzica trista si progresiva ca ii rog sa vizualizeze ce mai urc eu din cand in cand pe SoundCloud, poate va place ceva.

Link: http://soundcloud.com/andrei-ioancosma/


P.S. Un comentariu sau un like (daca va place ceva, bineinteles) m-ar ajuta enorm sa lucrez mai mult.

Va pup.

19 decembrie 2011

Tatalui meu

Odihneste-te in pace, iubitul meu tata! Durerea ti s-a terminat lin si ingrozitor de trist, ochii calzi ti s-au inchis in cea mai grea tacere, mainile s-au prabusit sfarsite si inclestate la pieptu-ti plin de iubire si de cuvinte nerostite, in fata unei boli de care toti suntem vinovati cu sau fara voia noastra... singuratatea. Toti cei care te cunosc stiu ca ai fost un om bun, iubitor, amuzant, inteligent si corect, indiferent de pacatele tale lumesti. O sa imi amintesc cu placere toate momentele noastre, zambetul tau, profunzimea ta demna si incapabila sa judece oamenii si, nu in ultimul rand, capacitatea ta de a indura nebunia lumii cu smerenie si serenitate. Imi cer iertare si te iert pentru tot ce-a fost, pentru tot ce n-a fost si pentru tot ce-ai fi vrut sa fie. Iarta-mi lacrimile si slabiciunea, iarta-mi furia neagra si neputinta, iarta-mi viata stearsa si dezamagirea pe care ti-am provocat-o pana acum. O sa te port mereu in inima, in cuget, in purtare, in ganduri si-n cuvinte. Stima mea cea mai sacra ti-o dedic, un ultim sarut impotmolit in durere trimit spre buzele-ti adormite si o calda imbratisare indrept spre sufletul tau pierdut intre stele. Ne vom regasi, parinte drag, in zari nepatrunse, cu lectia vietii asteia invatata, razand si plangand de dorul anilor pustii si de fericirea regasirii tarzii. Totul o sa fie un vis lasat in urma, in dimineata altui destin. Te-am iubit si-o sa te iubesc pana la sfarsitul zilelor, desi, sigur n-am aratat-o destul, bizuindu-ma mereu pe zilele ce vor urma. Insa, iata, pe 15 decembrie 2011, la ora 12:55, zilele tale s-au sfarsit in cel mai inuman si nedrept mod, intr-o masina, fara familie langa tine, in drum spre locurile natale, speriat si incapabil de a vorbi, insa treaz si zbatandu-te in coma, cu o hartie de externare din spital care te vedea fara nicio sansa de salvare. Am vrut sa te aducem acolo unde ai crescut, sa nu te stingi intre straini. Cu greutate am reusit asta si acum te odihnesti in locul in care nu demult, glumind, ai spus ca ai vrea sa fii ingropat. Rani raman deschise pe veci, asteptand mangaierea ta din alte lumi. Iti promit cinste si loialitate fata de visele tale neimplinite. Iti promit forta de a continua viata mea cu zambete sincere pe chip si cu durerea asta ascunsa cat mai adanc in mine. Oricum, cuvintele sunt prea sterpe sa contureze chinul si dorul apasator, dorintele sau promisiunile. Simte-mi inima si spiritul cum te plang si te inteleg, cum te mangaie si te alina, cum te ingroapa adanc in ele spre a te slavi in toate zilele. Ramas bun tata, bun ca sufletul tau furat pe nedrept de timp!

19 noiembrie 2011

Embrace the Darkness

In the late night, I realised...
That light I felt piercing my pores
Was the reflexion
Of the sun,
The clear moon's mercy on small souls...

The dark was kind, I came to feel
The sweet embrace of painless dreams.
And there I was,
Between the stars,
My soul was free, it seemed...

Then, in the dark, this stranger came,
With deep, dark eyes, forever pure.
Then, there she was,
Between my arms,
Her heart, my only cure...

And in the dark, our shadows met
To fill eachother's shilouette.
So hard the grip,
So tight the fit,
A passion almost full of guilt...

The dark late hours, full of lust,
Were blending slowly, soaring fast.
My frenzied breath,
Her blazing groan,
Were sliding to eachother's chest.

This dark tranquility we felt,
As soon as we would start to melt.
My shoulder and
Her hair would mend,
We'd fell asleep forever weld

'Cause in the dark, we found our rest -
Two particles of universe.
Called by the movement
Of the stars
That gave us this... one chance...

29 septembrie 2011


Trece timpul peste blocuri, printre blocuri, pe sub blocuri
Si-o sa-ajungem intr-o clipa-n cimitire niste locuri.
Neinsemnati, ne rupem, suri, de pe scalpul sortii aspre,
Sau poate-i maretia lumii o iluzie-a mintii noastre.

Si ne gandim, inchisi in sine,
La tribunalul care tine
Inevitabilul proces
Al declaratiei de deces.

Si-apuci sa crezi ca ai de-ales,
Ce vrei sa faci, ce ai drept sens.
Dar omul spera prea naiv
Ca viata are un motiv.

Suntem doar posibilitati,
Capabile de judecati.
Si niciodata nu e sigur,
Decat ca-n fuga ta esti singur.

Si destinatia e absenta,
Iar teama mult prea aparenta.
Pioni sau zaruri, rar elanuri,
Calauziti de-un chin etern,
Ce bate undeva sub stern.

27 septembrie 2010


Who are we? What is our purpose? We do not know, and that is what kills us. We are dying to die. But in our wake, we leave unrepairable tumors in the time-space continuum. We're breeding wastelands in apathy, consumed in flames of delirium... The devastation we produce eradicates the rare falling fragments of infinity that seldom mark the answer to our deepest questions. In fright and in fury, we amass the growing shadows in our lucidity, creating an omen of reincarnation for our fallen marionettes. We are the remnants that thirst for vengeance in the void of our amber tears...

The sweet tears of our love-thorn rhapsody form the oath, the symbol of our sleepless promise to die in sanity, like scars on the surface of the old stream of black veils concealing the absolute... Where shadows dance in the romance of our dreams, in our restless oblivion, our shroud of frost, here we are alone in the sunset of the ages. The twilight of our nocturnal emissions is a silent enigma, a dying wish of an unseen miracle, an alternative to our regret for the too deep and complex destiny that we play a role in. As we feel our forgotten hopes take their last goodbye, we seal the slot of our third eye...

Don't look too far for judgement, because you'll always find it in the moonlight. The night-sky, in which we always hunt the future, holds only the punishment of the long forgotten. No reason to panic, as the underworld has no barriers and today is a fine day to exit this putrid light that binds us. We leave no trace, as we find our outsides inside our pressure, at the last moment of our final countdown. But even death, even the brightest sunshine, is just a temporary peace of harmonic balance, as we get closer to the place where no one hears us, like in a childhood dream, falling towards the ground at two thousand meters per second like the momentum of a natural disaster. Our life force, our electric spiritual violence forever taken away, forever muted...

And I just lust, the sweetest suffering, as they die, the angels and all beloved of mankind, sentenced to an eternity of hope under a thin, transparent, suicidal veil. The radiance shines far away in the cries of the wind, as we ascend towards the kingdom with no name, where what is ours is forever theirs to drown in. We'll be some of the few that found the inner silence in this cruel world and yet beyond destiny, riding the horses of faith on the crests of human limitation, hidden in the obscure like every weightless piece of time that makes us and unmakes us in our unholy war that we deny in our cozy rooms with ocean views... The ocean of social lies and nothingness, so shiny...

Our busy bodies serve the illusion of happiness, the masked taste of pleasure, the mechanical frenzy between gentle, untouched flowers and raging beasts of pray. All we have left is the natural flow, the wave, the path between us and the tyrant horizon, forever present, forever too far. But everything's still fine as we're healing subconsciously, like rebel monstrosities, human soul-weepers, carving our way to the so called top. Say your number and the ultimate machine will find and label you, among the endless list of lost souls looking for a purpose, letting the archangels in black wrap you in your fake, relative impressions, ready to be sold to the world...

Oh, the wait has been so long... So long since the last time we felt strong. In this other world we go back in the time when angels walked among us and no one ever left. When there were no departures, where there was no distance, nor' pain of loss. Death wearing white robes smiled in kind whispers that would never come, as we were not supposed to want or fear or dream of anything. We had. We simply had the gift of blindness. But this universe is just a forgotten verse by the great unknown artist. In our world, we live the abnormal effects of our points of view, outside everything, inside nothing. Subtle, mind destructing species that teach only adoration for none and the art of dying in vain. What a sight to behold! The cemetery of screams, the empire of comas, the heaven of the shapeless. As autumn falls, we loose control and emotional hypothermia kills our superficial trust and our fragile lies no longer cover our naked soul, shivering...

We are facing the walls of truth as the cannons of rivalry shoot malevolent cancer directly into the web that mends our souls. We see enemies where there are none and seek more where there are few. We are executing each other's essence in this race for false hierarchy and the world is left without a center, spinning in chaos. We'll end up just pale flowers in exile, hollow, craving insanity and forever wandering the paradox between "live and let live" and "survival of the fittest"... Humanity... The pale beauty of the past will hide under the iron mask of the future. The sky will only be seen between the bars of the prison called "present", an overwhelming nightmare. Rain will pour on the deserted world, when all is gone, forming the dark rivers of will that WILL take the unbelieving corpses to the infernal sun, to the final burn. Fields of faceless that submitted to self-destruction are cleaved by the claws of perdition that proudly point to endless solitude, to breathes forever black, forever chocking, forever empathic with the sorrow of the undying...

28 iunie 2010


Nu-mi pare rau ca nu am mai scris. Am fost ocupat cu distrugeri ale vietii mele. Trebuie sa recunosc ca aveam visele atata de pline de sperante incat mi-au destramat realitatea atunci cand au inceput sa se darame, tragand cu dintii de ultimul fir de speranta. E crunta, e violenta si stridenta, e amara si totodata dulce autodistrugerea... viata. Nu dau vina pe nimeni decat pe mine si nu incerc sa ma compar cu nimeni decat cu mine. Asta ca sa nu ma intelegeti gresit.

Am incercat sa privesc prin ochi albastrii, verzi, galbeni, rosii, negrii... pana si albi... Insa am ajuns ca un bumerang inapoi in punctul de vedere caprui. Cel nativ. Nimic nu se compara cu ceea ce ai din nastere, fie aparenta, forma, fond, gandire sau aspiratie... Tot ceea ce incerc sa spun e ca trebuie sa privesti prin ochii tai. Daca devii empatic si incepi sa te intrebi cum se simt altii, o sa te afunzi intr-un mare ocean de vid al carui fund magnetic te trage inspre neclintirea cugetului intr-un negru abis... te trage impreuna cu armura de aparenta bunatate si sfintenie in care crezi ca stralucesti ca un cavaler din vremuri inexistente.

Pai da... sunt anti-empatic.


Cine naiba isi mai gaseste cuvintele? Cine naiba mai poate rosti ceea ce vrea sa rosteasca de frica, rusinea sau sila unor sentimente sau aparente ziduri ce se ridica dinspre altii? Eu unul nu, si mi-as dori sa mai pot. Speram ca evolutia sa insemne o deschidere, o... imbratisare a viziunilor pe care pana atunci n-am putut sa le accept. Ei bine nu, evolutia inseamna si o inchidere. Pana la stadiul de a te fragmenta intern, pierdut intre sentimente, unele pe care le-ai fi putut rosti candva si acum nu mai poti, iar altele pe care le poti rosti acum, desi altcandva nu puteai. E trist. Nu intr-un sens particular, ci intr-unul foarte general. Poate mai particular decat imi place sa admit.

Intrebarea mea e: de ce nu suntem niciodata multumiti? Mint. Intrebarea adevarata e: de ce ne mintim?

6 martie 2010

Va fi fost odata ce-as fi vrut sa fie...

Am o constatare trista despre o comparatie cu alte vremuri ale acelorlasi locuri pe care le umblu de doua decenii, care intre timp isi reinventeaza altfel de personaje cu roluri mult mai controversate... Mi-e greu... da-s bucuros ca am doar haine negre sa pot sa fiu mereu in doliu pentru vremurile ce se duc, luand cu ele multe lucruri ce-mi placeau si pentru care merita sa traiesc candva. Voi fi in doliu pana cand ma voi stinge sau pana ce se va termina aceasta nebunie, pana ce va fi fost dus tot ce are sens pe lumea asta pentru mine. Comparandu-ma, cel de acum cu cel ce as fi vrut sa ajung sau cu cel ce-oi vrea sa fi fost, ma ingrop intr-o melancolie destul de solid construita de sensul vietii si oamenii de AZI (bine, normal ca nu toti, dar exista o majoritate, o gloata de neghiobi perversi, egoisti, indoctrinati in moda noua sau nu stiu cum naiba sa-i mai zic)...

Candva eram altfel. Candva eram un copil care se juca prin iarba cu palme mici si jucarii ieftine si care se bucura inocent de chipul copilariei sale, de chipul mamei si surorii lui, de jocuri si culori infantile si competitii copilaresti, de aerul curat, de fiecare rana ce ii trecea si, uneori, chiar de glumele si prezenta tatalui... Tata... N-aveam de gand sa ma schimb si juram sa nu ajung niciodata sa fac lucruri pe care le uram (si le urasc inca, paradoxal) si care ma faceau sa sufar, distrugandu-mi treptat coltul meu de lume, ochii mari si gura cascata cu care priveam la lucruri normale ca la ceva magic, pasiunea si dragostea pentru oameni si locuri, rasul sincer si fara remuscari, rezonante sau straturi intermediare de turbulenta ale maturitatii ce-aveam sa o dovedesc mai tarziu, fie c-am vrut, fie ca nu. Cu cat aflu mai mult, cu atat imi doresc sa stiu mai putin. Revenind, vreti sa stiti ce anume uram? Of, tata, tata... Oare de ce nu te-ai oprit niciodata? Oare de ce nu te opresti nici acum? ...de la tatal meu mi se trage toata ura... El a fost pata copilariei mele, dar, paradoxal, nu-l urasc pentru asta, pentru ca accept conditia pe care mi-a oferit-o. Nimeni nu e perfect. Totusi el m-a facut sa uraasc. Uram fumatul si tigarile (acum imi si aduc aminte prima mea tigara, la colt, cu prietenii - normal!!!!!!... tremuram de frica si stateam cu ochii in patru, tusind un fum care nu-mi provoca nicio placere, decat cea de a fi in randul lor, putin nesigur - mari prostovani eram, mai!), uram bautura si betivii (binenteles ca imi vine in cap si momentul cand m-am imbatat prima data... nu mi-a placut, am primit si o matura in cap de la bunica mea pe care am injurat-o si de care am fugit prin ograda de la tara vreo zece minute pana m-a prins... n-am stiut ce greseala mare am facut, ce drum mi-am deschis spre a ma distruge), uram vorbitul urat (imi aduc aminte cand am injurat prima data, n-a fost cu bunica, eram mai mic... ma facusem rosu de rusine si vroiam sa intru in pamant, sufletul meu tremura la deschiderea acestei prime porti spre imbogatirea negativa a vocabularului... prima data am injurat un baiat care avea probleme mintale pentru ca nu m-a ascultat si s-a catarat pe un camion de pe care a alunecat si a cazut rupandu-si mana), uram violenta (imi vine in minte prima incaierare si prima picatura de sange pe care am vazut-o, in acelasi tremurat de "prima data" a fiecarei greseli), uram minciuna (cu totii mintim mai mult sau mai putin, chiar daca nu recunostem... cu mare regret mi-aduc aminte cand minciuna mi-a intrat in sange si se pare ca a ramas acolo inca, uneori, spre a ma proteja sau cel putin asta cred), uram decadenta morala si psihica in ochii proprii si in ai celorlalti (am patit si astea, pe vrute, pe nevrute, mai mult sau mai putin din cauza celor mai inainte mentionate... trist). Aceasta ura avea sa ma bantuie... si m-a bantuit... pana acum cand, stingand tigara, injur ca n-am cu ce sa ma imbat ca sa ma pot minti ca nu-mi doresc sa schimb tot ce-am reusit sa fac cu viata mea pana acum sau ca nu-mi doresc un sfarsit violent si brusc al acestui gust amar... Roata vietii se invarte... sa nu uitati niciodata asta. Ca o miscare browninana ajungi sa faci exact ce urasti iar apoi te intrebi cum naiba ai putut face asta. Raspunsul e compus din simplul curs al vietii, conditia umana si, binenteles, destinul pe care-l imparti cu oameni care sunt la randul lor roti (unele defecte) in mecanismul vietii tale, iar tu intr-a lor...

Candva aveam ochiul perfect, neprihanit de murdaria cotidiana de azi. Candva puteam sa plang, sa-mi permit sa plang fara sa stiu ce inseamna a fi puternic. Azi lucrurile s-au schimbat. Imi vine sa plang dar sa plang pentru atata nepasare mi-ar dezintegra sufletul... Am crescut. Pas cu pas, moment cu moment, adevar cu adevar, dezarmare cu dezarmare, oroare cu oroare, ingrijorare cu ingrijorare, falsitate cu falsitate, pierdere cu pierdere, revelatie cu revelatie, dezamagire cu dezamagire, strop cu strop, fum cu fum... Oare sa zic ca regret? Oare regret? Au fost clipe dulci care s-au scurs pentru mine si pentru cei ce-au stat in jurul meu, clipe ce nimeni nu le-ar putea cumpara nici de la Dumnezeu insusi. Cel mai mult imi vine sa regret cand in jurul meu nu mai poposeste nimeni, dupa atatea strangeri de mana sau atatea zambete impartite. Unde sunteti? Nu sunt de piatra si imi este dor sa va amintiti de mine cum si eu va regasesc mereu in ganduri...

Poate m-am plictisit si poate v-am plictisit cu atata mizantropie si melancolie. Poate nu inteleg cum trebuie sa inteleg... Oi fi eu defect... Poate e din cauza perceptiei mele prea bolnave sau a voastre prea putin bolnave... Nu conteaza. Ideea e alta. Poate n-ar trebui sa urasc oamenii. Cineva mi-a zis azi sa gandesc pozitiv si sa accept ca lucrurile sunt mult peste conditia propriei tale existente, peste tine, peste tot ce cunosti tu, peste tot ce poti sa cunosti sau ce ai vrea sa cunosti vreodata. Nu am gandit niciodata asa. Eu mereu am vrut sa cred ca pot sa schimb ceea ce nu e corect, ceea ce nu e logic. Dar chiar nu pot. Nu am nicio putere mai mare de cateva cuvinte care cad perpendicular pe prea putine suflete si tangent pe majoritatea. Trebuie sa accept. Nu stiu cum, n-am facut asta pana acum... sa accept ceva ce nu-mi convine, ce nu inteleg. Trebuie sa adopt cultura indiferentei, cea pe care o atat de mult detest. In acelasi timp trebuie sa ma repar. Reparatiile costa timp si rabdarea e atat de scumpa in ziua de azi. E greu, dar probabil merita. Reparatiile constau in consolidari ale aspectelor care nu ma multumesc. Ma simt singur intr-o masa de oameni, uneori chiar intre prieteni. O sa ofer mai mult. Sunt egoist sub o piele impermeabila. Trebuie sa ma gandesc mai mult la cei care merita (chiar daca eu credeam ca am facut asta, cu siguranta nu am facut-o indeajuns de mult, de des, de profund... simt asta). Comunicarea este un proces continuu si dinamic in care suntem surprinsi fiecare, chiar daca nu vrem. Am preferat mereu calea tacerii, insa nu prea aduce satisfactii. Cel mai bine e sa torni tot ce e bun in tine, sa imparti cu ceilalti. Asa cel putin stii ca ai incercat. dar imi repet la nesfarsit... doar cu cei care merita.......................................................................................................................

25 ianuarie 2010

Pentru ca

noi nu existam...

Am mii... Aveti mii... Au mii... Exista o infinitate. Vin si pleaca in prea putin timp, iar unele dor extrem de mult cand dispar. Unele sunt rare, altele sunt mult prea monotone si banale. De unele ne bucuram foarte mult si vrem sa le inramam. Unele ne ofera speranta si o solutie de a merge inainte. Unele ne pun bete in roate si drept urmare le detestam si regretam. Toate sunt legate intre ele si intre noi, toate ne fac ceea ce suntem, ceea ce stim, ceea ce putem, ceea ce vrem, ceea ce traim. Noi suntem ele, caci carnea noastra e doar un suport pentru ele. Unii sunt prosti, la fel ca si ele. Unii revolutioneaza, la fel ca si ele. Daca nu v-ati dat seama, va spun eu... ideile. Suntem niste idioti. Suntem ceea ce gandim si exteriorizarea impecabila unui plan ideologic perfect. Suntem masca unei idei. Fatada. Zidul in spatele caruia ea se ascunde. Acoperisul sub care se adaposteste. Carcasa unei scantei spirituale. Coconul in care ideile se transforma in idealuri.

...fara idei.

Pacat ca uneori ele nu vin deloc. Important e sa-ti doresti. Altfel esti la fel de util ca un veceu si la fel de interesant ca un . E timp pentru toate, masurandu-ne inconstienta intr-un curaj naiv. Chiar daca traim in aceasta societate "evoluata", nebuna, ilogica si chiar prosteasca uneori, nu trebuie sa renuntam la gandurile noastre pe care nu ni le poate lua nimeni. E ultimul refugiu. E singurul mod de a incepe o schimbare.

"Concentrati in metropole, condusi de GPS,
Vom renunta la creier caci se pare ca gandim prea des,
Nu mai exista ghetouri am dat control-alt-del,
Avem sanse mari sa reusim sa fim toti la fel." - Parazitii.

Sa gandim cu grija...

"Minoritatile au drepturi, majoritatea nu.
E secolul restrictiilor, indiferent de ce crezi tu.
Globalizand informatii am ajuns sa cred ca sunt defect,
Oare de ce nu pot discrimina dupa aspect?
Libertatea e un concept total depasit
Avem onoarea de a fi monitorizati prin satelit." - Parazitii.

...sau nu ne vom alege cu nimic.