Sa stiti ce-am facut asta vara...

Vreau sa va arat pe unde am umblat eu vara trecuta. Pozele poate nu sunt cat se poate de sugestive, dar cele pe care le-am facut eu le-am ratacit. Asa ca am luat de pe net. Sunt doua locatii din orasul italian Torino care m-au impresionat. Ce cautam eu acolo? Pai am fost in vizita la mama pe care nu o mai vazusem deja de ani. Probabil nici nu trebuia sa ies din casa ca sa simt ca a meritat calatoria, caci ma simteam multumit sa o privesc cat a mai imbatranit si totusi cat de tanar ii este sufletul. Nu vreau sa par nu-stiu-cum, dar imi iubesc mult mama, pentru ca e singura fiinta ce nu m-a lasat balta niciodata. Revenind la turism, pe langa multe alte lucruri interesante de facut in acel oras CIVILIZAT (nu-mi mai bat gura, poate o sa o fac altadata), am decis sa vizitez manastirea ( care defapt e ditamai catedrala ) de la Superga si un monument numit Cole de la Maddalaena. Fiecare din cele doua se afla pe cate o colina, la o distanta destul de mare intre ele, dar inaltimea lor oferea o panorama excelenta a intregului oras, a muntilor si raurilor din jurul si chiar din centrul acestuia. A fost de neuitat.

In prima poza este exact privelistea orasului de langa manastirea mai sus mentionata. Cea de-a doua este de pe Cole de la Maddalaena . M-au lasat fara cuvinte, si pe lumina si pe intuneric, caci m-am reintors sa privesc in ambele momente ale zilei.

Poza de mai sus este chiar din spatele acelei manastiri ( vezi poza urmatoare ) si reprezenta, pe langa multa verdeata, aer curat, liniste, curatenie, armonie si culori, un monument in cinstea unui tragic accident de avion al unei echipe importante de fotbal locala, chiar pe acea colina, motiv pentru care a si fost construita aceasta manastire. O fi iubind Dumnezeu fotbalul pe acolo, eu stiu? Poate papa...

Prima poza este un unghi apropiat al manastirii (care pare mult mai mica decat este in realitate, datorita arhitecturii geniale), iar cea de-a doua este statuia de bronz de pe Cole de la Maddalaena. Este o veritabila statuie a libertatii din Europa. Bronz masiv, rece, privire goala, sculptata ideal si putin inverzita de vreme. Cocleala verziue nu facea decat sa-i dea acestei doamne de metal o aura extrem de misterioasa si trista, exact cum imi place mie. M-am indragostit instantaneu de locul ala. Gustasem o felie din Nirvana...

Iata si alte unghiuri si puncte de vedere ale celor doua locuri mentionate mai sus...

Un fel de curiozitate pe aceasta colina era si un obiect foarte mic si de neobservat, dar venit parca din vremuri antice. Era un fel de masa pe care erau desenate arhaic directiile catre toate orasele importante ale continentului nostru (un sistem foarte exact dar si foarte simplu - pacat ca nu am gasit o poza ), care totodata servea ca si ceas solar, cum romanii foloseau candva. Frumos, practic, util...

Sa va mai zic ce era frumos langa aceasta statuie. Pe langa oamenii civilizati si curatenia care iti sarea in ochi (roman fiind), mai era de jur imprejurul acestei statui, la ceva distanta, un gard format doar dintr-un singur lant metalic cu zale mari, sustinut de cateva bete de fier. Nu era de protectie, nu va speriati, era doar un suport pe care oamenii intemeiasera un fel de traditie. Fiecare venea cu persoana iubita, cu parintii sau poate doar singur cu visele lui si atarna de acest lant metalic un lacat pe care scria orice dorea. Astfel, am vazut sute, daca nu mii de lacate pe care oamenii le prinsesera acolo pentru eternitate si pe care scrisesera mesaje care mai de care mai sincere si/sau artistice. Probabil credeau ca acest inger de metal le va lumina dorintele intreaga viata. Pacat ca nu aveam lacat cand am fost...

N-am sa uit acea mare de verdeata care parca era in stare sa extirpe orice cancer pulmonar. Sper sa ajungeti si voi pe acolo, e ceva chiar unic. In speranta ca n-am plictisit auditoriul inca si pentru a fi cat mai concis, nu mai fac niciun comentariu la adresa turismului infect din Romania, tara mea de glorie, tara mea de dor.

Calatoriti, caci intre gunoaiele lumii stau ascunse si colturi de rai in care poti sa-ti reintineresti sufletul si sa-ti vindeci toate ranile. E un mare pacat sa fii legat doar de un loc intreaga viata.

Spiritul tau vrea sa fie liber!

Despre gunoi si renastere...(M-I version 7.o)

Uita-te bine la titlul asta. Cate se ascund in el, nici nu-ti poti da seama. Incearca sa gasesti tu singur cat mai multe sensuri inainte sa-mi citesti nebuniile...

Iata-le:

DA. Vreau sa spun in primul rand ca esti un gunoi. Si cand spun asta nu ma refer doar la tine. Ma refer si la mine si la orice poate respira pe lumea asta. Suntem niste deseuri, prin substanta din care suntem alcatuiti si prin toate faptele pe care le facem. O derivata pe un interval nedefinit al unei functii ori prea complexe, ori prea simple, pe care nu sta nimeni s-o rezolve pentru ca e plictisit sau prea prost. Nu indrazni sa ma contrazici, gunoi ce esti. Nu e nici macar o insulta, e doar crunta realitate. Minciuna in care te scalzi e defapt o mare groapa de gunoi a universului, numita umanitate, iar tu esti undeva sub toate celelalte miliarde de miliarde de tone de gunoi mai proaspat si mai norocos decat tine sa fi fost aruncat mai pe urma. Nu te simtii inferior... Totodata stai pe alte miliarde de miliarde de tone de gunoi mai putin norocos, aruncate inaintea ta de o forta... divina sa-i zicem. Va incurcati unul pe altul, va transmiteti mirosul stricat si va stalciti reciproc. De atata gunoi, nici macar nu-ti poti gasi pozitia, ortogonal vorbind, in asemenea morman. Omogenizarea incepe sub propria greutate si sub greutatea gunoaielor de mai sus, mai grele, mai norocoase. Omogenizarea te face un gunoi. Gunoi cu suflet. Astfel, daca Ox tinde la infinit si Oy tinde la infinit, integrala ta defineste o arie care tinde la 0. Iata! Conditia omului, din punct de vedere matematic. Oricat de concava, convexa sau poate constanta ar fii functia ce te defineste, graficul ei se reduce la un punct in acest sistem de referinta al gunoaielor. Si daca nu te-ai prins, da, M-I vine de la matematica-informatica. Version 7.o vine de la System of a Down, stiti voi de unde ("Eating seeds as a past-time activity", gunoaie ce sunteti). Cat de real cu putinta...

DA. In al doilea rand vreau sa iti spun de gunoaiele din jur. In afara de oameni, exista si gunoiul oamenilor. Oriunde ai merge, oriunde ai vrea sa scapi de ele, nu poti. Suntem inconjurati de gunoi pe care nici macar nu-l mai observa nimeni, cu exceptia catorva oameni care se numesc ecologisti. Ii admir dar sunt cam fraieri. Astia-s culmea... Nu stiu ca lupta pentru o cauza pieduta? Fiecare punga, hartie, cutie, ambalaj, eticheta, sticla, bucata de aliment alterat, bucata de mobilier uzat, toate sunt nemuritoare si exponential in crestere. Cu cat suntem mai multi oameni, cu cat avem mai multa nepasare, cu atat agravam mai tare acest cancer incurabil. Nici un colt de natura nu va scapa de mania mainii care lasa in viteza, uitandu-se mai intai in stanga si-n dreapta ca sa nu para ea pacatoasa, bucata cu bucata, un mare morman de gunoi peste tot in jur. Si ca tot mai vorbeam eu de Romania, tara oamenilor cei mai liberi in stil si nesimtire, raportand nivelul de civilizatie la cantitatea de deseuri, noi avem un record de nepasare pe care cartea recordurilor negative il consemna zilnic. Biblia neagra ce scrie adevarul absolut despre om, cat se poate de concis si calculat, nu povesti cu despartit ape si barci pline cu porci. Ne auto-intrecem. Aveam eu un gand cand eram mai mic... Gandeam ca fiecare bucata de gunoi trebuie sa fi avut o poveste proprie, o mana care sa o fi aruncat, un creier caruia sa nu-i fi pasat de pamantul nostru, al tuturor. Mana care a fost si a mea candva, recunosc, dar asta s-a schimbat. (Tu recunosti macar?) Si gandeam ca daca m-as apuca sa scriu fiecare poveste a gunoaielor, nu numai ca n-as avea timp si ar dura la infinit, dar n-as avea nici loc practic pe Terra pentru atatea volume. Ca sa nu mai zic ca n-ar sta nimeni sa le citeasca, cum nu sta nimeni sa judece o clipa cand arunca gunoi zicandu-si ca nu o sa se cunoasca. Nu-i rau, ce-i drept, pentru ca are dreptate. Dar pas cu pas, facandu-ne loc in mana puturoasa pentru a face mai repede nu-stiu-ce activitati prostesti, reducem ireversibil locul in care putem sa le facem. Lenea, motorul progresului. Lenea, motorul autodistrugerii. Constientizarea trebuia inceputa odata cu progresul, cu tehnologizarea, cu infiintarea si infiltrarea plasticului in vietile noastre. Colorate, moarte, stalcite, gunoaiele zac cum zacem si noi intre noi. Sa fim noi dumnezeii acestui fenomen? Avem noi acest drept? Atunci inseamna ca functia lor si functia noastra definita in paragraful de mai sus sunt perfect izomorfe. Izomorfismul este aruncarea inconstienta, fiind bijectiv (daca un om arunca un gunoi atunci el este (si este unic) un gunoi) si deasemenea respectand proprietatea ca elementul neutru celei de-a doua functii devine neutrul primei functii. (omul nepasator = gunoi pe care nu-l strange nimeni). Sper sa ma inteleaga cineva. Trezirea! Probabil prea tarziu...

Suna chiar atat de grav? Desigur.

DA. In al treilea rand vroiam sa vorbesc de renasterea umana. Renasterea ( a se citi nastere din nou, cu sens de innoire a spiritului, nu conceptul artistic cu acelasi nume ) este o stare de improspatare a fiintei din care te compui, de care ai nevoie, ciclic. Cum toate piesele formeaza un intreg, umanitatea intreaga are nevoie de renastere cand si cand, cand oboseste sub greutatea propriei prostii. Cateodata, pur si simplu se satura de propria incoerenta. Renasterea este practic imposibila, gandindu-te in sensul ca asta ar inseamna sa fii din nou nascut la fel ca prima data, sa dai restart game. Ziceam in articolul cu gara despre ireversibilitate, ei tocmai acel tren fara usi nu te lasa sa faci asta. Nici macar load de unde iti place sau de unde te simti in siguranta nu poti da, pentru ca nu exista save. Nimeni nu mai este in stare sa se salveze din nepasarea celorlalti. E o incordare prea mare in acest maidan, in aceasta troiana de jeg. Nici macar un sistem de salvare nu exista. Nici nu cred c-a existat vreodata. Poate doar atunci cand inca erau copaci pe care nu erau scrise sume de porecle ridicole cu rezultate cretine. Salvari? Singurele care au conotatie practica ajung prea tarziu, prinse fiind in trafic de gunoaiele de beton si fier ( construite de gunoaie de carne) ce impiedica acest proces de vindecare. Plecand din (0,0) spre o traiectorie ascendenta spre infinit, iar datorita intarzierii acestor salvari, functia noastra capata o deviere de bumerang si se intoarce in origine. Moartea. Poate ca de aici si ideea cu renasterea. Totusi, sa nu deraiez in alta gara, renasterea capata un sens doar atunci cand omul este considerat practic un gunoi, asa cum l-am axiomatizat eu mai sus. Astfel, renasterea devine reciclare. Reciclarea gunoiului uman. La fel cum gunoiul produs de noi este reciclat ici si colo prin dinti de fier, insuficient pentru a mentine un echilibru stabil insa, la fel si gunoiul din om poate fi reciclat. Si nu, nu ma refer la excremente si tot ce inseamna ele, ma refer la genul asta de ganduri desertice, daca este cazul. De asemenea, cum multe gunoaie nu sunt reciclate, ele zacand aievea pe dealuri si in gropi infecte, la fel si spiritul uman poate ramane in mizerie fara speranta de schimbare, pentru totdeauna. Nimanui nu-i pasa de un gunoi, gunoiul poti fi tu. E in puterea fiecaruia. Este vorba despre reciclarea starii inconveniente (si care nu reflecta imaginea functiei tale) pana la ajungerea la un punct clar din care poti incepe sa te schimbi. Asta, gunoiule, trebuie sa faci... E singura reciclare care iti este permisa. Schimbarea caii pe care ai ales-o gresit. Eliminarea amanuntelor care te fac un gunoi. Eliminarea micilor defecte si construirea unei dorinte spre perfectiune. Numai asa iti poti lasa purtata de vant carnea de plastic cu slogane si marci pamantene. Numai asa poti ramane nemarcat de sistemul lumesc de coduri de bare ce inchid ingerii in inchisori de cifre. Numai asa spiritul tau se poate inalta deasupra mormanului celorlalti si numai asa functia ta are un domeniu de definitie pentru a putea fi corect exprimata.

Si, in final, DA. Probabil ca acum la sfarsit imi mai ramane doar sa te rog sa ma consideri un gunoi, pentru ca te-am jignit. Sunt, recunosc... Dar au inceput sa dispara de pe mine insemnele si marcile indobitocirii in masa, care m-au marcat cat inca eram incostient si naiv. Vreau sa recunosti si tu! Vreau sa te vad cum iti dai seama ca doar pas cu pas, impreuna, avem o sansa de a ne salva. Singuri nu avem putere. Suntem gunoaie. Dar pentru ca am aspiratia mizerabila de a vrea sa deschid mintile lucide din mormantul asta fara scapare, totodata ma voi ridica si pe mine impreuna cu voi dintre rugina si prostie. Daca vreti. Daca ma ascultati. Daca va pasa. Cheia renasterii este curatenia si puritatea. Incepeti de azi. Incepeti acum. Incepeti din exterior spre interior, iar cand veti sfarsi, in voi va straluci lumina implinirii de sine.

Suna chiar atat de greu? Nu.

Anti-insomnie

DORMI!!!!

Gara...

Iti aprinzi o tigara metafizica. Tragi un fum plin de sete ca si cum de asta ar depinde intreaga ta tonalitate interioara. Apoi expiri ca si cum ai fi aruncat o grea povara de pe umeri. Te uiti la patratele de ciment crapate si la iarba ce apare razlet dintre ele. Mult pamant imprastiat ce murdareste cu a sa putere datatoare de viata intreaga suprafata. Adie vantul si parca de atata adiere s-a invinetit si cerul. Te uiti spre el si spre ceasul vechi de pe acoperisul tristei cladiri a garii. Nu mai functioneaza de mult timp. Mai tragi un fum, apoi esti intrerupt... Semnalul loveste urechile tuturor celor prezenti... A, stai... Esti singur. Nu mai e nimeni pe peronul asta. Astfel, sunetul capata un ecou care-ti face sa vibreze intreaga fiinta. Dar... Cum? Unde-s toti? Acum cateva clipe ii vedeai. Iar gara asta goala si trenul pe care nu stii de ce-l astepti. Tu nu-l astepti in mod voluntar, pentru ca nu stii cum naiba te-ai trezit din nou singur aici. Insa trenul vine inevitabil...

Stai mereu langa o anumita linie. Stii ca exact acolo o sa soseasca tot timpul. Niciodata nu te-ai inselat. Niciodata n-ai stiut de ce. Dar totusi unde-i toata lumea? Parca-i simti cum se misca, cum vorbesc si cum isi misca nerabdatori picioarele in asteptare. Iar au disparut? Ai un sentiment ciudat. Familiar. E aceeasi gara pentru fiecare, insa nu va intalniti niciodata, ca si cum timpul s-ar dilata la infinit, facandu-va sa asteptati cu totii singuri trenul Trecut-Viitor. Sau Trecut-Prezent... Oricum, de un lucru esti sigur: toate sunt (extrem de) personale. Nici unul rapid.

E 3 fara douazeci... Rasuna vocea crainicului: "Trenul personal Trecut-Viitor nr. 313, cu directia Trecut-BEREsti-Fumeni-Tristenii de munte-Inimosi-Lacrimeni Balti-Fericeni-Valea Necazului-Speranta Mica-Zdrobesti-Dealu' Rosu-Balaieni-Carbunesti-Vazduhu' 'Nalt-Tzimtzirimesti-Viitor, soste in statie la linia franta. Atentie la linia franta. Stationarea dureaza un minut. " Te uiti, aruncand tigara cu nepasare, la linia langa care stateai. Era singura linie franta din toata gara. Se puntea? Aveai dreptate si de data asta.

Iata ca apare si trenul in care nu reusisei niciodata sa te urci. Erai curios intr-un fel, dar de fiecare data te blocai si nu-ti aminteai de ce usile lui parca nu vroiau sa te primeasca... Din departare apare acelasi monstru de otel, sacadand dupa forma neobisnuita a sinei lui. Iti pare ca pamantul e plat... Caci il vezi in departare minute in sir, iar el pare ca nu se apropie. Apoi devine din ce in ce mai mare si mai clar. E ruginit, e gaurit si totusi e plin cu carne vie. Cu cat se apropie, cu atat poti vedea mai bine primul vagon. Fete cunoscute: prieteni, profesori, necunoscuti care te-au salutat fara sa-i cunosti, familia, fete cu ochi frumosi ce te-au privit printre gene, barmani, membrii trupelor ce le-ai vazut prin concerte. Toti stau la clasa intai, confortabil. Par fericiti, asa cum iti place tie sa ii stii. Zambesti. Par ca nu se grabesc si ca vor sa-ti multumeasca de prezenta ta in viata lor. Unii chiar si-au lipit nasul de geam si altii iti fac cu mana. Oftezi si privesti cum trece prin fata ochilor tai o mare parte din viata ta... Esti confuz... Inaltator de confuz...

Apoi urmeaza vagonul locurilor: nisp din Vama Veche, bucati din asfaltul pe care ai mers spre toate locurile in care ai umblat, crengi de brad, aer de munte, panorame multicolore, iarba verde, chiar si putin soare dupa un nor ce sta pe unul dintre scaunele trenului. E si negura ce-ai privit-o cum se coboara din varfuri inalte... E si ceata prin care ai mers atatea dimineti. E cararea din padurea cu frunze moarte, e scoarta copacilor batrani putin aspra si noroiul cu miros de ploaie din curtea bunicilor tai. Un val ce scalda un tarm pe care ai calcat candva. Un card de pasari zburand si un porumbel pe o statuie fara membre. Ochii iti lacrimeaza reci si alergi cativa metrii ca sa mai tragi putin cu ochiu la tot... Inca nu a incetinit indeajuns de mult sageata ruginie... Nu poti tine pasul cu ea... Renunti...

Urmeaza vagoanele cu visuri, cu promisiuni, cu strangeri de mana si cu sperante. Asta-ti cauzeaza un fel de dezamagire fata de propria persoana, caci multe dintre toate ce le vezi nu s-au adeverit. Te-ai mintit! Sau poate erai prea mic, prea devreme sa-ti poti da seama de ce poti si ce vrei cu adevarat. Poate ca da... Erai altcineva... Hei, unde se duc si astea? Nu le-ai putut admira decat prea putin... A trecut si vagonul asta...

In coada vine un card de vagoane multimedia: filme, muzica, poze, jocuri, sunete... Tot ce-a fost virtual in viata ta. Tot ce n-ai simtit si ai crezut ca simti. Tot ce-a aparut pe un monitor si ti-a patruns in creier prin sistemul optic. Tot ce ti-a ofilit spiritul liber. Tot ce te-a tintuit de un scaun ca un blestem calculat malefic de creatorii lui. Au fost frumoase si astea... Citisei tu o data despre trenul asta pe un blog cu multa gheata... Atunci? Acum? Nu-ti mai poti da seama... Esti inlemnit...

Stai inert, chiar daca trenul a oprit de cateva secunde. Era prea mult ce ai vazut. Ai vrut sa te sui in el, dar ai observat din nou ca nu avea usi. Asta era! Nu avea scari sa te agati de ele macar. Nu avea nici o excrescenta, iar gaurile erau prea stramte sa te poti strecura. Era clar, din nou nu te vei putea imbarca. Erai condamnat sa-ti privesti componentele evolutiei tale cum trec prin fata ta, fara sa li te poti alipi...

Ti-ai dat seama ca nu poti veni din trecut cu niciun tren si spre viitor nu exista niciun mijloc de transport pe care-l poti prinde. Ti-ai dat seama ca picioarele tale, pas cu pas, doar ele te pot duce spre destinatia dorita. Ti-ai dat seama ca nu te poate duce nimeni unde vrei, decat tu. Ti-ai dat seama ca nu poti calatori in timp, ca tot ce ramane in tine e privelistea acestui tren din ce in ce mai lung. Ramane in sufletul tau intreaga ta viata. Abia dupa ce ti-ai dat seama de toate astea ai putut sa te misti si sa pleci din acea gara... Era inutil sa-ti doresti sa-l mai privesti, plecase...

Ai coborat usor treptele inimii tale si ai iesit din piept, prin capilare si prin pori deschisi de melancolie. Esti din nou inconjurat de ceilalti si ii poti privi si asculta. Si cat de mult ai fi vrut sa nu-ti fi dat seama de nimic... Iar te pierdusei printre amintiri asteptand un tren...

Acum iti aprinzi o tigara cat se poate de reala si tragi fumul, ca si cum de asta ar depinde intreaga ta integrare in exteriorul asta incoerent... Expiri, ca si cum ti-ai dori ca fumul sa-ti fi alungat o mare povara dintre toate sinapsele... Uman.

Ti-e scris in suflet:"Pas cu pas, doar asa se poate..."

Clepsidra...

Azi era o zi buna pentru a muri. Inca mai e, pentru ca simt fiecare secunda cum ma strange de aorta si nu ma lasa sa tac... Ce urmeaza e destul de dureros, nici macar n-am idee cum o sa sune sau cum sa o spun. Incerc. Cerul e pictat frumos de doliu si lumina lui se reflecta inaltator in ochii mei care il tot privesc de ceva vreme. E un sistem intre gandirea mea si cerul asta brazdat cu aur, un sistem asemanator cu o clepsidra in care sufletul meu curge paradoxal spre partea de sus... Cum nisipul unei clepsidre normale curge lin, atras spre centrul pamantului, asa curg eu, atras de soare, de vazduh. E prea devreme sa ma intelegi, asa ca asculta. Se intuneca si simt cum apun impreuna cu soarele. Am vazut lumina prea mult cautata de la capatul tunelului astazi. Zic toate astea pentru ca azi am simtit, si fizic si psihic, cum era sa mor. Groaznica revelatie!

"Intoarce clepsidra, da timpul inapoi..." spunea un vers candva, ce-i drept ironic si in deplina cunostinta a ireversibilitatii nisipurilor timpului. Probabil ati observat ca oricum ai intoarce-o, nisipul curge. La fel orice i-ai face, timpul trece, mai relativ sau nu. Partea importanta e ca nu ai nelimitat nisip, caci se termina inevitabil, insa va fi mereu o mana sa intoarca clepsidra, imediat ce o viata s-a scurs. Singura pozitie in care nisipul ar sta pe loc ar fii cand clepsidra este culcata pe o parte. Acea pozitie eu o confund cu doua concepte de care ma lovesc accidental in mine: moartea si creatia. Voi incerca sa impletesc niste cuvinte spre a-mi sprijini afirmatiile cu putina logica.

Clepsidra mea se rastoarna cand incep sa creez ceva ce o sa ramana. Simt ca timpul sta pe loc. Ar trebui sa faci si tu asta. Creez deci, pentru ca simt ca sunt pe moarte.. Iata-mi cuvintele... Iarta-mi cuvintele... Cuvinte pot, cuvinte fac...

Doresc sa subliniez un fapt pe care multi nu il observa din ignoranta sau pur si simplu pentru ca nu au nevoie, fiindca sunt prea ocupati sau fiindca deja fac ce urmeaza sa spun eu: poti muri oricand, chiar si acum citind asta. Carpe diem! Fiecare clipa este ceea ce este, o singura data in viata. Ai o singura sansa de a face ceva cum trebuie, cand trebuie. Daca ratezi, intensitatea, cheful, satisfactia nu vor mai fii aceleasi, chiar daca vei reusi intr-un final sa obtii ce ti-ai propus. Daca ratezi, vei auzii acea voce in constiinta facand scenariul mai bun pentru o situatie care a trecut. Se numeste nemultumire, comparand ce ai facut in realitate cu ce stii ca ai fi putut face. Probabil iti e familiar sentimentul. Nu te alarma... E normal sa gasesti solutii mai bune cand nu esti sub presiune. Azi am trecut printr-un moment din ala apasator, rezultatul fiind devastator pentru persoana mea. Asa ca ma gandesc ca e din nou aproape maine si n-am facut azi nimic care sa ramana consemnat pentru ce va sa vina. Asa ca ma gandesc ca as putea muri oricand, cat de curand, fara sa fii facut mare lucru. Nu, nu am pitici pe creier de data asta. E foarte real ceea ce simt. E foarte real ceea ce m-a facut sa fiu atat de pesimist. E uman, normal, banal, monoton de simplu sa-ti spui si tu acelasi lucru cateodata. Nu-ti fa griji! Important e sa faci o diferenta. Eu unul incerc sa-ti las scris un sfat, poate ca amintire a mea sau doar ca amintire a acestei zile negre de 27 martie 2009. Traieste fiecare clipa ca si cum ar fi ultima...

As dori sa consemn azi doua palme mari si grele pe care le-am primit in plina figura de la stimata doamna viata. Asta ca sa ma intelegi de ce-ti spun ce-ti spun. Sunt legate intre ele, elegante si subtiri... Plumb imbracat in carne de timp... Incap in manusa oricui. Chiar si a ta, chiar si a prietenilor sau persoanelor tale iubite. Sper sa ma intelegi. Prima dintre ele a fost una aproape fizica, care mi-a ratat chipul cu cativa milimetri, ricosand drept in inima. M-am intunecat de furie de la un lucru pe care il vedeam cu atata incredere ca pe o cale de urmat, un umar si un refugiu pur in lumea asta murdara. N-o sa-ti zic ce anume m-a dezamagit, pentru ca nu conteaza. Generalizand, m-am inselat atat de tare incat mi-a explodat sangele in vene. O dezaprobare a fiintei mele, cantata din cristale de lacrimi... Amar... Legatura cu a doua este ca ricoseul mentionat mai sus chiar m-a lovit in inima la propriu, putin mai tarziu, sub forma unui mic atac de cord (poate exagerez ca nu stiu termeni medicali, dar a fost grav)... Oricum, ideea e ca am simtit o durere foarte mare in inima si parca 10000 de ace m-au facut sa lesin. Credeam ca o sa mor si intr-un fel eram fericit pentru o miime de secunda. Partea rea e ca n-a fost un lesin instantaneu, ci a durat aproape 30 de secunde in care am simtit cum imi suna ceasul pana m-am vazut la pamant. Defapt nu m-am vazut, m-a vazut un parinte care inlemnise de spaima cu cateva clipe inainte. Am vazut cam tot ceea ce am facut in viata mea si a contat. Nu e fals ceea ce se spune, chiar vezi. Chiar vezi si lumina si auzi vocea ce te striga. Vezi tot ce ai pierdut, tot ce ai si tot ce nu mai ai. Toate pacatele iti sar stridente in ochi, caci memoria se intinde foarte plan si poti vedea tot, sistematic... Mi-e groaza de ce-am vazut...

Ideea e ca din ce-am vazut am tras concluzia ca nu am facut prea mare lucru cu viata mea. Ideea e ca trebuie sa fac. Ideea e ca mai am o sansa. Ideea e ca sunt norocos. Ideea e ca am tras moartea de par si de ungii... Ideea e ca vreau sa stii cat mai constient conditia in care te afli. Ideea e sa stii ca ai doar o singura viata pe care defapt nu o ai, caci nu esti tu stapanul absolut al ei. Neprevazutul este stapanul absolut si el te poate lovi oricand, oriunde, fara motiv. Asa ca, draga prietene care ma citesti, iti doresc sa ramai cu accentul pus pe fiecare lucru care iti place si care te face sa simti ca traiesti. Iti doresc sa nu treci prin ce am trecut eu, iti doresc implinire.
Sper sa te fi ajutat cu ceva.

Tu ai simtit vreo data, macar in vis, momentul in care inima ti s-a oprit si toate venele ti s-au umflat, ca niste cimpoaie intonand imnul mortii? Banuiesc ca nu...

Ai grija de viata si fa ce-ti place. Fii tu stapanul vietii tale.

Dintr-un colt de inima, Andrei C.

Confesiunea... < I >

Murdar, bolnav, ros in intregime si greu ca o piatra de mormant... Era sigur: era vorba despre sufletul sau. Incalcita, apasatoare, stridenta, si absurda... Vedea atat de clar cum se zbate vina in constiinta lui.

Cum s-a putut intampla asa ceva? Era cel mai calm om, avea cei mai blanzi ochi. Sinceritatea si rabdarea erau virtutile sale de baza. Pana si Dumnezeu parea ca e de partea lui. A durat doar o clipa, un fulger, o fierbere intra-circulatorie. Acum nu mai avea nimic, caci bestia din el ii rupsese toate sigiliile logicii. Tacut... Mainile ii erau pline de sange, cutitele zaceau calme si zambeau satisfacute, scapate ca un blestem nedorit pe podeaua rece din mana lui incontrolabila si lipsita de forta, ca dupa un uragan. Ochii ii erau mult prea reci si timpul incremenise. Afara era soare si se auzeau rasete de copii. Acestea ii dezacordau parca intreaga realitate. Vocea ei pierise pentru totodeauna. Simtea cum innebuneste exponential. Privea tabloul creat cu maretia miscarilor mainilor sale barbatesti sculptand in carnea fiintei atat de mult iubite. Statea intr-un abator de vise. Cu cat mai tare simtise dragostea si pasiunea pompandu-i in vene, cu atat mai departe zburase sangele, iar camera arata acum ca un festin al unei fiare flamande. Vedea totul atat de clar, in lumina unui soare de pranz. Vedea praful cum se aseaza. Culorile erau atat de calde. Catifeaua pernelor patate cu sange adia in fundal. Hainele, valiza si intreaga biblioteca se scaldau in sangele atat de feminin al iubitei sale. Cartile pe care le citisera impreuna erau acum semnate cu lichidul ei vital. Acum el era singur, iar capul i se umfla... si-l misca necontrolat si haotic.. Privirea incerca sa si-o mentina intr-un punct nefamiliar ca sa nu-si amplifice dementa ce incepea sa prinda radacini in intreaga scena. Un gand paradoxal il lovea ca un baros de plumb in cap: eu n-as fi fost in stare. Si totusi fusese... Adrenalina ii ocupa acum mai mult de trei sferturi din corp. Simtea ca ii era sete si parca atatea organe ii faceau pofta. S-a apropiat de inima ce zacea langa pat. S-a aplecat si a luat-o in mana... A privit-o obsessiv si a intrebat in gol: acum unde o sa mai pleci, dragoste? Apoi a luat o muscatura din ofranda pe care singur si-o adusese. Avea un gust atat de bun... de razbunare cu garnitura de nebunie. S-a asezat jos, apoi s-a tarat sub masa veche de lemn. A cules ochii, ficatul si rinichii si a inceput sa se hraneasca. Statea ghebos si, plin de sange la gura, musca cu sete din ramasitele ei. Vocea unei copile l-a intrerupt cateva secunde: "Mama mea e mai frumoasa decat a ta! Sac!", adresandu-se altuia. El se intoarse si privi in partea opusa a camerei, unde capul iubitei zacea fara ochi si limba departe de corp, intr-o balta rosu-carmin. Era opera lui. Gandul sau ii raspundea parca acelei voci infantile: "Te inseli, ea ar fi putut fi cea mai frumoasa mama!". Tocmai ii tinea in mana ochii care ii placeau atat de mult, si se intreba ce gust ar putea avea... Gusta, si dupa putin chin la mestecat albastru, parca putea simtii ce au vazut ochii aceia frumosi. Intelegea mai bine, sau cel putin asa i se parea. Apoi, dupa ce s-a vazut satul atat fizic cat si spiritual, a inceput sa planga. Plangea... si manjea toti peretii ca un pictor ambidextru: "EteRn", "DeliCios", "Delir", "ParAdox", "IreVersibil", "A + A = DulcEa dragosTe...", "Foame dEtine", "Destin", "ADeVAR", "ADEvaR!!!!!", "GoLde eter", "Spirala sangVINa", "LINiste........", "LabiriNt caNibAl...", "EU?!", "Te simt in miNE...". Apoi a adormit, ca un prunc inocent, intre lacrimi si sange, fara sa-si mai poata da seama ce a facut...

Murdar, bolnav, ros in intregime si greu ca o piatra de mormant... Era sigur: era vorba despre sufletul sau. Incalcita, apasatoare, stridenta, si absurda... Vedea atat de clar cum se zbate vina in constiinta lui. Visa...

S-a trezit a doua zi, dupa 18 ore... Zambea. Copiii radeau si azi cu naivitate. Era mult mai limpede. Se simtea renascut si nu-i venea sa creada. A admirat panorama camerei putin si apoi si-a venit in fire. Parca uitase de starea sa de ieri si era atat de mandru de fapta facuta. Stia parca atat de sigur ca si ea ar fi vrut asta. Nu mai conta toata lupta din ziua precedenta. Era alt om. Alta fiinta. Avea si planuri. Era clar. Trebuia sa pastreze bucatile la rece si sa curete capodopera sa, sa nu cumva sa ii strice cineva noua persoana, intervenind cu norme si masuri la vederea crimei. N-a durat prea mult, caci era foarte bine organizat. Trecuse de socul primei dezvaluiri a adevaratei lui puteri. A adevaratului el. Ca sa-si demonstreze, a facut si poze. Dupa asta, pe iubita a dus-o in beci, sa o lase langa butoiul cu vin, intr-un frigider improvizat. Avea in gand sa mai serveasca din cand in cand din ea la cate un pahar cu vin rosu, in amintire. Trecuse cu bine, se simtea puternic. Avea acum in ochi sticlirea specifica unui debil mintal, dar se putea controla, asta era diferenta. Sentiment vulgar de putere. Trecuse printr-o metamorfoza dureroasa, dar meritase...

A inceput sa iasa din casa, sa respire, sa ii priveasca pe acei copii ce parca se jucau intr-una in amintirea ei, sa isi salute vecinii cu veritabila eleganta. Era schimbat, era deschis, era tot ce si-a dorit vreodata sa fie. Gandul ca ea e cu el mereu ii incalzea mintea... Avea ganduri mari. Roata se intorsese...

***ToBeContinued***

Buna vestire....

Nu, nu sunt nici Dumnezeu, nici Diavolul. Eu n-am nicio treaba cu nici unul dintre ei. Desigur, nici ei cu mine, asa ne-am inteles noi candva. Eu sunt un altfel de inger, cu altfel de ura. Sunt un sunet indepartat al sufletului tau, soptind din intuneric spre a te ingheta, in cel mai bun sens cu putinta. Inghetul constientizarii. Sunt aici sa-ti prevestesc ca n-o sa ti se intample nimic special, pentru ca lucrurile speciale nu apartin oamenilor normali, in general. In primul rand pentru ca nu stiu sa se bucure de ele, in al doilea rand pentru ca prefera sa compare in loc sa simta. Asa ca sunt aici sa te sfatuiesc sa te linistesti. Sunt aici sa te-nvat sa simti lucrurile speciale, marunte, pe care le omiti din cauza ritmului prea alert cu care traiesti. Sunt aici sa te fac sa fii pentru putin timp sincer cu tine. Asa ca... Stai! Opreste-te din nebunia ta infernala pentru o clipa. Am zis STOP. M-ai inteles? Nu te-ai saturat de miscarea asta haotica a fiintei tale? Stai dracului calm pentru doua clipe. Stii cine esti? Stii ce vrei? Nu. E bine. Chiar conteaza? Chiar crezi ca vrei si poti sa te intelegi macar pe tine? Lasa tot deoparte. Incremeneste-ti sangele in vene... Sa nu-ti mai circule prostiile de niciun fel prin inima si prin creier. Poti sa si mori. Stinge-ti lumina omenescului si-a firii. Si nu te mai gandi la nimic. Da-o-n colo de metafizica. Da-l in colo de timp si da-le-n colo de probleme. There is no spoon, you know... Elibereaza-ti mintea si respira adanc. De cand n-ai mai facut asta? Te-ai linistit? Bine. Acum inchide ochii si deschide-i mai tare, cat poti de tare. Uita-te bine la peretii din jur care sunt defapt cea mai mare parte din realitatea cunoscuta de tine. Crunta, nu? Esti inchis... Voluntar al monotoniei. Dusman dar si frate al plictiselii. Poate chiar si mama si tata. Dar totusi te misti in cercul tau stramt, dandu-ti o importanta aparenta. De cand te toti agiti ca un gandac scarbos pe sub podeaua vietii ridiculizate de destinele altora sau dupa vreun ceas vechi, uitat de lume, fugind de soarta inevitabila de a fii stalcit? De prea mult timp. Asta esti, asta suntem cu totii. Nu te speria. Decizii, decizii peste decizii, secundele trec prea rapid si transpiri sub presiunea unui gand uscat la viitor. Obosesti de cate ganduri insistente si voci te chinuie spunandu-ti sa faci ceva. Alunga-le. Gandaci inofensivi si nesemnificativi. Ei sunt partea din tine care te agita in halul asta. Eu sunt format doar din 0 sau 1, pe care le poti trece cu usurinta pe langa tine, fara sa le procesezi. Ai 50% sansa de a face ceva bine inca din start, fara a gandi deloc. Mi-as imprima matricea in codul tau genetic, sa vezi si tu cat de vectoriala e lumea asta, cat de exacta, cat de mareata si cat de nepasatoare fata de existenta noastra a tuturor. Cu cat te strofoci mai mult, cu atat iti scazi sansele. Sunt un Gavril sedat. Si nu stiu nici eu ce am vrut sa spun mai sus. Sau poate ca stiu, dar spun asta din teama ca tu nu m-ai inteles si nu vreau sa te simti ridiculizat tocmai de o mana venita in ajutor. Poate te-am ajutat cu ceva, poate nu. Devine o pasiune sa scriu stiind ca cineva e curios si chiar placut surprins de aceste cuvinte. Mi-as da aripile astea prafuite de arhanghel narcoman (care oricum se simte la inaltime tot timpul) doar sa stiu ca ramai cu ceva gheata in suflet dupa cuvintele mele. Ti-as vorbi despre orice lucru si ti s-ar parea atat de absolut daca ai fii cum ti-am descris eu mai sus de calm. Calm ca penele ce-mi curg lovite de vantul revelatiilor. Lin... Rar mai intalnesti oameni calmi, care au rabdare sa te asculte. Si mai rar oameni care vor sa ii asculti. Mi se pare trista accelerarea asta a vietii, parca am fii inchisi sub un dom de sticla pentru un experiment ce se apropie de termenul limita. Parca ni se cos sufletele, parca ni se cos buzele. Expiram. Ne stricam. Alteram intreaga materie ce ne compunem. Ajungem roboti incapabili de sentimente complexe. Mi-e somn, mi-e foame, mi-e a reproduce, mi-e lene, mi-e frig, mi-e greata. Artificializare divina, de undeva de sus... De pe muntele evolutiei, direct de pe varful pe care nu ajungem niciodata niciunul. Prieteni? Frumos. Pasari rare. Oameni ce-ti tin un scut deasupra capului tau cand mana ta e prea slaba sa mai poata. Prietenii sunt prea putini si pleaca in multe zari, ca pasarile, lovindu-se de pumni in loc de maini intinse si ajutor si tarile calde. Dezbinare. Singuratate, chiar in plina multime. Esti norocos sa ai un prieten care sa ramana mai mult timp pe aceeasi lungime de unda. Sau poate la unii e altfel. Poate la unii viata chiar e roz. Poate sunt eu bolnav de o orbire ce nu-mi da pace si ma face sa scriu numai negativisme. Oricum, pentru ca paradoxul este legea in ziua de azi, nu-ti mai dai seama care roz e gay, care gay e bi, care adevar e fals si care fals e mai potrivit pentru a merge mai departe, mintind pentru a-ti atinge scopul. Care deal e vale, care plus e minus care miez e scoarta? Nu! Iar ti-ai umplut mintea cu ganduri... Arunca-le... Nu judeca nici in interior, nici in exterior. Nu gandi, nu te arunca in prapastia unei usi orizontale deschise cu greu doar pentru a cadea necontrolat prin altele din dosul acesteia. Sunt aici sa te prind din cadere tocmai pentru ca iti spun sa incetezi cu ganditul. Nu trebuie sa ramai cu nimic in constiinta, ci doar in inima. E bine c-ai simtit ce-am vrut sa-ti transmit, daca ai simtit.

Daca te lasi prada piesei de teatru cu fatada finisata si substrat egoist in care existi involuntar, nu te va mai putea ajuta nimeni.

N-ai nevoie de ingeri pazitori, n-ai nevoie de mine. Eu sunt doar o raza beata in mintea ta. Tu esti cel ce trebuie sa aiba grija de tine.

Sunt aici sa-ti fac buna vestire a unui adevar absolut: tu esti centrul universului tau. Fara tine, n-ar exista nimic pentru ca a nu-ti apartine inseamna a fi mort. Si a fi mort este oglinda semitransparenta in care poti privi dincolo dintr-o singura directie.

Am zburat, pa!

Scrisoarea unui soldat < Partea I >

25 iulie 1476 - Razboieni

Draga familie,

Scriu sa va anunt ca am ajuns cu bine si in tabara noastra din jos de Razboieni. Drumul a fost istovitor si nelipsit de incidente. Am umblat o noapte intreaga nedormiti si mesagerii au tot sosit pana au cantat cocosii si s-a crapat de ziua. Vestile sunt crunte, caci turcii vin in numar de o suta douazeci de mii de oameni spre a ocupa Moldavia. Sunt zdrobit si de pierderea celui mai bun prieten, Gheorghe Pelticu, baiatul cu care am pornit de la noi din sat sa apar tara. Baiatul cu care am copilarit si pe care l-am iubit frateste pana la cer. S-a dus! Insa Stefan vv. ne indruma sa credem in pamantul stramosesc, caci numai el ne-a scapat de atatea ori si tot el ne va scapa si acum. In ochii lui poti vedea curajul a o suta de oameni caci vestea nu l-a facut nici sa clipeasca. Eu sunt nou in oastea cea mare, caci am luptat doar cele doua batalii despre care v-am spus in scrisoarea precedenta, aparand un sat din sus de Bacau de cativa turci scapati sa-l prade. Sunt nou, dar viata de ostas deja ma istovit amarnic. Asta-i treaba de barbat, nu de baiat de 18 ani cu idealuri in loc de experienta. Deci, dupa cum am zis, noaptea a fost grea. Noroc de palosul ce mi l-ai faurit cu focuri vii, draga tata. Noroc de incaltarile ce mi le-ai cusut din tot sufletul, draga mama. Asa am reusit sa vad zorii si azi. Acum ne-am odihnit cat am putut si cum am putut. Unii dintre noi suntem raniti. Altii au pierit seara trecuta. Unele voci spun de o boala cumplita ce sta sa se porneasca prin zonele acestea. Ganduri cumplite. Oamenii innebunesc vazand cu ochii. Se intampla multe lucruri stranii. Sa va zic cum am nimicit asta noapte un hot de turc ce incerca sa traga cu ochiu la ostirea noastra. Atunci a pierit si Gheorghe. Ticalos de turc! Sa va zic si cum. Tocmai treceam cu totii printr-o poiana, si cum eram noi insetati ne-am invoit la o pauza pentru apa de izvor. Se lasase intunericul si aveam doar cateva torte. Mi-am luat pe Gheorghe Pelticu si ne-am dus spre un izvor din apropiere. Nu stiu cum se facu in intunericu noptii, dar dintr-un tufis din codru mi s-a parut ca a licarit ceva. Mi-am vazut de treaba, dar apoi a aparut din nou, si mai strident. Era o stralucire metalica cauzata de lumina tortei lui Gheorghe pe un fel de armura. I-am zis sa ne impartim si sa mergem din doua directii spre locul suspect. Zis si facut, am luat-o pe o carare din stanga, Gheorghe cu torta prin dreapta. Cand a vazut aceasta, turcul a mai asteptat putin si apoi a tresarit din ascunzis. Pana am ajuns, pe Gheorghe il lovise dusmanul prin surprindere cu un pumnal, iar apoi o luase la fuga pe alta poteca. Am urlat dupa ajutor, dar nu au auzit caci eram abatuti de la drumul celorlalti. Stiam padurea asta. Stiti, cand eram mic ca m-ati lasat la bunici aici, inca ma mai tinea memoria. L-am lasat pe Gheorghe acolo, cu greu, si am luat-o la fuga. Am luat o scurtatura si i-am iesit in cale, lovindu-l cu palosul drept in beregata. Cata ura a avut lovitura aceea nu va tot spune in cuvinte, dar aproape i-am retezat capul dintr-o lovitura, de furie. M-am intors apoi la Pelticu sa-l ajut. Avea o rana adanca intre coaste. Urme de otrava. Era grav. Mare mi-a fost tristetea si deja ne departasem prea mult de oaste sa chem ajutoare. Mi-a lasat cateva cuvinte pentru Ilinca lui din sat si pentru mosii lui, sa le transmiteti voi: "Mama, tata, Ilinca... am sfarsit miseleste in noapte pe o lama straina fara sa-mi implinesc visele despre care ne-am vorbit atat. Mi-au furat sufletul, dar nu vor fura tara. Va rog, nu uitati niciodata ca v-am iubit din suflet. Copilului, draga Ilinca, sa-i spui Stefan, dupa conducatorul nostru plin de glorie...". Apoi m-am tarat mai mult decat sa merg spre ceilalti soldati si le-am povestit fapta. Ii luasem turcului stema si i-am aratat-o lui Stefan Voda, povestindu-i toate amanuntele. M-a privit drept in ochi si mi-a strans mana barbateste. Mi-a zis ca fara interventia mea, planul sau de a doua zi ar fi esuat din cauza iscoadei turcesti. Mi-a inmanat o punga de galbeni, un scut si o sabie nou-noute. M-a laudat in fata celorlalti si mi-a marturisit ca-i pare rau de prietenul meu. Era o mare crestere de morala pentru mine. Nu degeaba i se spune Stefan cel Mare si Bun. Banii vi i-am trimis aproape pe toti, de teama a nu pati si eu ca Gheorghe si pentru ca vreau sa fiti fericiti. S-a sfarsit si cu asta si s-au impartit turele. Apoi, spre zori, ne-am pus si eu cu tura mea de garda la somn. Acum abia m-am trezit si ii vad pe alti cativa cum scriu scrisori in jurul meu. Cate chipuri amare si inspaimantate sunt aici. Cata amaraciune in fiecare cuvant. Stim cu totii ca nu toti o sa apucam ziua de poimaine. Bine ca m-ati invatat sa scriu si pe mine cand eram mic, ca altfel nu stiam cui sa-mi destainui naduful. Pe tine, Marie, sa nu uiti ca te iubesc si c-o sa ajung inapoi la tine cumva. Ne-om casatori si noi si-om fi fericiti ca oamenii. Nu ma simt inca invins. Vad lumina victoriei pe palosul primit de la Stefan. Vad o forta dincolo de fortele lumesti printre ostasii nostrii. Mergem cu Dumnezeu inainte! Mesagerul cu scrisori da sa plece asa ca nu mai pot prelungi. Aveti grija de voi! Asteptati-mi urmatoarea carte.

Cu dragoste, Mihail S.

***Stilul si limbajul folosite in acest text cu tenta istorica nu reflecta limbajul si stilul perioadei descrise. Imi cer scuze, dar nu am inca atat de multe cunostinte in domeniul arhaismelor lexico-gramaticale. Trecand peste asta, sper sa transmit atmosfera specifica. Va multumesc de intelegere! Pentru mai multe amanunte accesati aici. Andrei C. ***

Altfel de ura... < I >

E din nou unul dintre acele momente cand imi vine sa scriu. Habar nu am despre ce. Dar o sa incerc sa te plictisesc din nou. Cu ce vrei sa te mai pun la curent? Nu prea stiu multe noutati, pentru ca nu imi pasa. Lasa-i se se omoare in razboaie, sa faca tot felul de mizerii, sa intre in armonie cu toata lumea asta dereglata. (Frumos paradox...) Nu-mi pasa! Nu stiu cine sunt ei, la fel cum nici ei nu dau doi lei pe cine sunt eu sau ce vreau. Lasa-i sa arda lin, in propriul lor venin ucigator de vise. Ce-as putea sa-ti relatez, in afara faptelor lor ridicole, imbibate in alcool sau insetate de bani? Putine lucruri, pentru ca isi baga nasul urias si nesimtit in orice lucru ce ar putea aduce venituri burtilor lor imense sau creierelor lor minuscule... Hmm... Sa ma gandesc. De exemplu, iti pot spune cat de absurd mi se pare sa ma incalcesc printre sisteme de polinoame si limite de integrale definite, cand unii oameni (sincer nu stiu unde exista asemenea oameni in realitate) pot da examenul (devalorizatul examen) de "bac" (asa cu b mic) la obiecte gen istoria baletului (ISTORIA BALETULUI??!?!?!), pregatire sportiva teoretica sau servicii coafor stilist (si multe altele). Mi se pare o mare, MARE gluma proasta. (Probabil tot genul cu nasul mare prezentat mai sus are o legatura si cu asta) Adica sunt oameni ce trec bacul fara sa trebuiasca sa stie macar cat e doi la puterea minus doi (ia vezi, tu stii?), pe cand eu trebuie sa rezolv ecuatii in siruri si in combinari si aranjamente? Ha... Aceeasi diploma? Sa mori tu? Pai si ce-am facut? Cum e cu sistemu de invatamant? Poate sunt indignat degeaba, pentru ca nu m-a obligat nimeni sa ma inscriu la matematica-informatica, dar totusi e diferenta de la cer la pamanat intre dificultatea acestui examen, in functie de profil si toti ne trezim cu aceeasi diploma inutila in mana. Macar daca primeam si eu un bonus sa stie ala unde ma duc sa ma angajeze ca mi-am stricat creierii de la teoriile lui l'Hospital si Euler (exemple poate nu chiar potrivite, dar merg)(si astia-s doar doi pe care tre sa-i tinem minte pentru rezolvarea unei variante de bac la matematica cap-coada). Huh! Abia astept! (Tin sa mentionez ca acel punct de vedere vine de la un om caruia ii place matematica, dar care nu si-a cam batut prea mult capu cu ea pana acum - eu). Momentan sunt in stare rusinoasa de vegetare. (stau ca o planta si nu fac nimic toata ziua, exact) Nu-mi pasa prea tare de diploma asta. Insa nu vreau sa fiu considerat un inapoiat de restul lumii doar din cauza unei norme pe care mi-e greu sa o accept. Pot sa-ti zic c-am hotarat de maine sa ma apuc de tocat creierii... Ce-i maine? Luni, 23 martie. Incep cu 3 luni inainte de examen sa ma pregatesc, fara sa-mi fie teama sau sa fiu stresat deloc. Slalom printre notiuni pe care trebuia sa le am deja in cap. Slalom din ala de neam prost in care trebuie sa ma ciocnesc de toate obstacolele, indiferent de cat de mult vreau sau nu. N-o sa fie prea elegant... Notiuni momentan vagi in mintea mea... Totusi, de unde sa le am cand liceul ne e dat tocmai in momentul vietii cand te ciocnesti de toate ispitele si anturajele posibile? Fiind mai curios din fire si zicandu-mi ca n-am sa trec decat o singura data prin anii astia, mi-am luat mintile in cap. Multi fac asta, multi nu o fac. Suntem multi... cum sa nu! Cateodata mai mult, cateodata mai putin, dar in orice caz scoala nu era printre prioritatile mele. Seri pierdute, zile pierdute, clipe pierdute... Betii, calatorii, substante, rasete... toate vor fi un castig in mintea mea peste cativa ani. Mi-am ales sa fac liceul de langa liceu... Stiu, poate nu esti de acord cu mine, dar tocmai din cauza acelui sentiment de incatusare care nu te-a lasat sa treci linia ratiunii, de fiecare data cand ai vrut sa explodezi si sa vezi lumea un pic altfel, sa incalci regulile, sa simti adrenalina in vene. Stiu ca ai vrut... doar esti om, ca si mine, sper. Asta nu inseamna ca iti sunt inferior in vreun fel sau invers, nu ma consider. Poate doar societatea poate face o diferenta cretina si nefondata, insa pusi fata in fata, suntem egali. Nu te invata un profesor mai mult decat poti invata singur intr-un bar. Suna total gresit, nu? Insa tot acel sentiment de normalitate te face sa crezi asta. Nu stiu care dintre noi va fi mai castigat. Dar avand in vedere ca mi-ar placea extrem de tare depanarea acestor multe amintiri frumoase si starea de melancolie la o tigara cu un prieten vechi (care trecut alaturi de mine prin toate nebuniile fiecarei varste) mai mult decat un salariu mai mare si o slujba stabila, probabil voi considera ca am ales un drum bun. Poate nu unul bun in sens universal, bun pentru mine, AL MEU. Nu regret nimic... Si voi continua. Dar tu, normalule(daca mai existi, macar), regreti? Eu nu... Pentru ca n-am vrut si nu o sa vreau niciodata sa ajung sa fac parte din masa oamenilor precizati la inceput. Mai bine mort... Mai bine mort....... Ajung si la vorba lui Moromete de pe patul de moarte: "Domnule,... eu totdeauna am dus o viata independenta!". Si ca tot veni vorba de tarani liberi, cat de tare mi-ar placea o casa la tara, cu porcu meu si gaina mea si fara tehnologii inutile inventate pentru lenosi... Dar vai! Si de la sate vin stirile de la ora cinci, calare pe muchii de topor si iesite direct din cranii sparte de ciomag... Mai bine pe luna... Dar si aia e cumparata... Mai bine mort... Revin, mai bine mort... decat sa ma inghita gloata, pulimea (ah, ce-mi place cuvantul) de neghiobi frustrati.

Hai, spune-mi ce crezi... Spune-mi cum vezi tu lucrurile? M-am saturat sa taci...

Criza de lene.

Trei coji de banana aruncate fara pasare si uitate pe masa. Zac moarte. Bomboane, pliante cu facultati neinteresante, pungi si un dulap ce sta sa-mi cada in cap, toate sunt dramele acestui moment. Unele chiar colorate. Lenea e apasatoare si ma strange de sinapse. Nu-s prea constient. O cana goala, murdara si muta, plina cu lene. Ma uit in ea, nicio culoare, nicio substanta. Totusi, e lene. Stiu, caci mai iau cate o gura cand mi-e sete. Ii simt gustul in toti muschii. Nu stiu ce am azi, dar ma simt tare uscat, secat. Mai ales in gat. Mai ales pe buze. Esti foarte obsedat daca te-ai gandit la prostii doar cand auzi "in gat". Iti fuge mintea. N-am ce-ti face. Stii si tu, nu tre sa-ti mai zic, perversule. Praf, ascuns de culorile sterse ale incaperii. Lumina din ce in ce mai absenta. Geamul, gradina proaspat arata de tata si parul batran cu trunchiul plin de crestaturi, muribund. Nici macar o floare. Nici macar iarba. Nici macar o creanga ce pare vie. Nu ciripeste nimic sub cerul asta de plumb. Totul e tacut, implinindu-mi lenea. Implinindu-mi firea. Muzica in fundal, nu ma mai ajuta. Sunetele nu mai sunt acordate cu nimic din mine. Simt cum ma zdrobesc sub propria greutate. Totusi, mai trag un gat din cana, ...gat paradoxal. Ce sa fac? Mi-e sete. Continui sa fiu realist. As vrea o palnie... Nu-mi face bine, dar e atat de dulce... Vreau sa torn infinitul in minte. Macar asa as parea si eu ocupat cu ceva. Observ firmituri, haine lasate cu nesimtire pe alocuri si panza de paianjen la toate colturile. Intern si extern. Pana si la toarta canii plina cu interminabila lene. De unde atatia paianjeni? Pereti intregi, plini. Frigiderul gol sta rezemat de unul din pereti dupa usa. Intr-un picior. Practic, nu pot deschide frigiderul in timp ce ies din camera. Normal, doar n-am nevoie. De ce-as vrea asta? Sunt destept, parol. Inutilitatea logicii se incarneaza in fraza mea precedenta. Si ce? Defapt nu eu l-am pus acolo. Mie doar mi-e lene si el parca ma roaga sa-i dau si lui din cana. Nu! N-o sa-mi ajunga daca-i dau. Nu fac risipa, nici un gram. Usoara dementa, gandindu-ma ca frigiderului ii este sete, ca-mi vorbeste. Ce-oi fi pus in lenea asta? Ma ia de cap, nu e bine. Tastele "t","a","s","t","e","l" si "e". Ce-i? Te asteptai la ceva mai interesant? Mi-e lene. S-au culcat metaforele interesante, tot de lene. Lene absoluta. Lene la kilogram, 90. Masina de facut rapoarte a sacadat cand i-am dat sa calculeze cata lene am pe milimetru cub din corp. Si de cata vreme. Vremea lenei, lenea vremii, impletite in soapta. Amortesc si-mi misc doar degetele, la fel cum tu iti misti doar pupilele. Hai ca nu te mai chinui, ma duc sa ma mobilizez. Sa nu cumva sa-mi furi cana cat sunt plecat. Totusi ai putea sa o sfarami pentru mine? Mi-ai face un mare bine. Merci de timpul acordat, iar ai pierdut vremea. Ma ierti?

Monotonie in suc propriu... < II >

...Unde ramasesem? Hmm. Nu conteaza. Oricum, prin orasul nimanui. La o anume intersectie. Atmosfera extraterestra. Vant aspru. Ganduri ciobite. Bateria de 1 leu a mp3-ului tocmai s-a terminat. Acum trebuie sa ascult zgomote. Irascibilitate in asacensiune. Vlaga aproape lipsa din vene. Ochii sticlosi privind in jur la niste culori nefamiliare. Incep sa urc dealul care ar trebui sa ma duca acasa. Monoton, acelasi deal pe care il batatoresc de cel putin 8 ani. 8 ani? Bai da mic mai eram si mare mi se mai parea dealu asta, aproape un munte. Acum? O movila molcoma si statuta. Inaintez calculand parca fiecare pas, ca sa ajung cat mai repede acasa, in vizuina. Sunt obosit de lumea exterioara. Obosit si enervat. Pe la jumatatea lui, gradinita numarul 14. Acolo facusem primele mele studii de specialitate. Eram expert in lego si-n cucerit doamne educatoare. Aveam fler, ce mai. Carisma. Acolo ma indragostisem prima data de... cineva, de... ceva. Amintirea ma face sa zambesc. Din nou ma mir cat de mici imi par acum lucrurile. Eram un omulet, straniu si visator, caruia toti ii atribuiau idealuri marete. Si nu faceam decat sa ma joc, sa rad si sa invat regulile lumii pe care acum o detest atat de tare. Unde mi-e naivitatea? Masti. Multe masti pe care dupa ce le-ai dat jos nu mai ai cum sa le pui inapoi, oricat de mult ai vrea... Dupa ce trag cu ochiu in curtea de cativa metri patrati, in spatele careia nu demult faceam prostii cu niste "copii mai mari", pe o strada ingusta si retrasa; curte pe care altadata o vedeam ca pe un stadion de fotbal, mai urc putin spre varful dealului. Acolo, doamna Maxim Speranta tocmai cobora dintr-un taxi, ...masina, ceva in genu. Nu o cunosc, cu exceptia catorva interventii. Moaca ei (pardon), totusi, imi provoaca un crampei de suras. Cu siguranta singurul lucru pe care l-ar spune altii despre ea este ca "speranta moare ultima". Cliseu penibil. De ce sa moara ultima? In tara asta speranta este ucisa prima, pentru ca "cei de sus" sau "cei la locul potrivit, in momentul potrivit" ai acestei tari au grija sa tinteasca spre radacini. Sa faca omul sa tina capul in pamant, cu orizontul cat mai redus spre zero. Nu sunt negativist acum. O sa-mi dati dreptate candva. Nu am chef de dezbateri inutile, totusi. Insa mie aceasta profesoara ciudata imi aduce aminte de un moment cand eram de servici pe scoala. Stateam cu Emi (colegul de banca si de datorie in acel moment) si incercam sa ne gandim ce are numarul 313 asa special. (Problema ne era propusa de domnul profesor de matematica Tetiva Marian.) La un moment dat, doamna de mai sus apare pe culoar si se apropie. Vine cu un zambet batranesc si ma cerceteaza bine. Apoi imi spune ca ii place "barbishon-ul" meu pentru ca ma face matur, dar ca ar fi bine sa-l dau jos cand voi mai creste ca sa nu par prea batran. Apoi a mai adaugat niste amanunte pe care le percepea ea la cei doi rockeri de servici, trase prin inelul frantuzismelor care ii incarcau limbajul. Emi a ras putin de mine, in stilu-i amical caracteristic. Am ras impreuna cu el, in stilu-mi caracteristic. Era o interventie bine privita de amandoi, pentru ca ne plictiseam cronic. Revenind la prezent, pentru ca totul a durat in capul meu doar cateva secunde, imi continui drumul, fara sa o salut macar, pentru ca era prea departe. Asta m-a facut sa ma gandesc ca mi se intampla adesea sa ma intersectez cu oameni cu care candva eram prieten bun, iar acum nici macar nu am puterea de a rupe trecerea timpului si sa-i salut. E apasator uneori, avand in vedere ca nu prea gasesc un motiv prea clar pentru a face asta. Evolutie? Uitare? Mandrie? Schimbare? Teama? Rusine? Naiba stie, dar eu stiu ca ni se intampla tuturor, si stiu ca probabil o sa ajung sa fac asta si cu tine, care citesti acum asta, daca asa va fi soarta. Continui, incercand sa nu mai lungesc atat gandurile in capul meu. Alta intersectie, alta intersectie, curba, alta curba, alta intersectie. Parca e un joc de X si O al industrializarii. Mult beton si putin copaci. Imi aduc aminte cum aratau chiar strazile pe care calc acum, cu catva timp in urma. Imi aduc aminte cum era sa respir aer. Ma apropii de casa, dupa un drum care mi se pare din ce in ce mai insuportabil. Obosit, plictisit si satul de pasi batatoriti, ma imping in poarta si ii ordon cainelui sa plece la cusca. "MARSH!". Alta data as fi avut chef si sa-l mangai. Acum era doar starea apasatoare de sila absoluta pe orice. Ma ascund iar in barlogul din care v-am relatat cele de mai sus. Ma intreb daca si altii mai vad in cativa pasi atatea ganduri fara noima, care nu fac altceva decat sa imi coloreze ziua, pana la urma.

Spune-mi, vezi ce vad si eu?

Spune-mi, gresesc?

Spune orice... Nu ma mai lasa sa fierb in suc propriu. Suc de vise uscate. Paradoxal, urasc si imi place.

I'm just a dreamer, I dream my life away...

Monotonie in suc propriu... < I >

Ies tacut pe aceeasi usa pe care o tot colind zi de zi, intrarea liceului. Liceu numit dupa un domn care probabil se zbate in mormant cand vede ce-a ajuns sa numeasca lumea dupa el: porcaria de "colegiu national"... Uit repede de cantitatea de prostie inepuizabila din acest lacas de studiu, imediat ce-mi pornesc mp3-ul si imi bag o casca in ureche... Asa! Tacut. S-a sunat de intrare si nu mai e nimeni in jur. Fericire! Dintr-o casca, intr-o ureche imi curge muzica pe care imi place sa o ascult din cand in cand. Ies cu seninatate. Ma opresc pe cea mai inalta treapta, ma uit la singuratatea din jur, zambesc, trag o gura de aer in piep si-mi zic: "Cat de absoluta e linistea uneori... As vrea sa fie asa mereu. Sa nu trebuiasca sa tolerez pe nimeni, sa nu trebuiasca sa am un fond sonor fortat in fundalul gandirii mele.". Sunt intrerupt din euforie de un profesor ratacit care se grabea la ora lui, ca un adolescent. Probabil statuse la o tigara si prelungise vorba cu alt intarziat. Ciclicitatea omului. Mirosul mi-a adus aminte ca nu aveam tigari, ...tragic. Cobor vioi scarile si trag cu ochiul la cerul ce-mi ascundea soarele intre nori. "Pfff... Nici n-am nevoie de soarele tau, imi place mult mai mult culoarea plumbului si vantul nebun...". Ies din curtea scolii pe poarta mica din fier pe care multi si-au lasat, fara sa-i roage nimeni, semnatura si urma trecerii lor pe acolo, de parca ar fi avut vreo semnificatie... Depravati ridicoli. Drum pietruit, 20 de metri. Noroi mult. Imi-aduce aminte de tara. De momente in mijlocul naturii in care ma gaseam atat de usor in situatii infantile si naive. Ce mult imi placea mirosul pamantului si privelistea satului din vreun varf de nuc al bunicii. N-am timp de amintit, caci din nou sunt bruiat de zgomotul exterior al unui card de masini, pline cu oameni grabiti care au uitat ce inseamna a fi marunt. In casca tocmai incepe o melodie de pe ultimul album Parazitii, ceea ce-mi ofera un zambet multumitor si plin de indignare totodata. Priveam masinile ca pe un soi de fabrica de frustrare, producand roboti ruginiti pe banda rulanta, pentru un sistem munca-somn-carciuma-griji-vise moarte. Foarte social! "Sunt prosti, au uitat sa fie liberi! Cat de mult mi-as dori sa nu ajung stapanit de bani, de nevoi, de lume..." , imi zic in sinea mea si ascult cu placere in continuare piesa. Inaintez agale spre IOPB (Institutul Onanistic de Pompieri Barlad). "Nu-i loc in tot orasu mai concentrat in maini incordate si frustrari, nici mai incins decat acesta.", ma gandeam eu, dupa ce un vers plin cu talc "parazitian" mi-a desfundat parca sinapsele. "Macar isi fac treaba... oare? N-am experienta in domeniu si sper sa nu-mi ia foc casa prea curand.", ma gandeam. "N-o sa mai rad cand ma voi vedeam salvat de unul dintre ei... dar pana atunci. ", continua ideea in capul meu. Se pare ca nu e nevoie sa-ti ia foc domiciliul ca sa mori intoxicat cu fum, caci de atatea masini care treceau, parca simteam ca ma sufoc. Cat fum!!! "Barladul a devenit un fel de stup de soferi. ", am realizat subit, vazand cum trec prin fata mea in doua minute vreo zece masini cu semnul de "Scoala" (urat semn), intercalate cu masini cu semnul de "Incepator (!)". "Lenesilor!", gandi capul meu. Nu mai stiam unde sa sa ma mai uit ca sa evit artificializarea. 10 randuri de cabluri atarnand de fiecare stalp, asfalt si garduri inalte de beton, un mos craciun uitat atarnat la un balcon la etajul unei vile... In timpul asta incepu sa cante mai intai Ulver si dupa aia Uaral... era o combinatie de-a dreptu infioratoare. "Oare e normal sa vad realitatea atat de distorsionata negativ, in loc sa nu-mi pese?", era o intrebare ce ma bantuia. "Cred ca nu, dar nu cunosc antidotul... ". Iata si un om pe trotuarul opus, un om cu o fata aproape necunoscuta care imi face un gest ca si cum m-ar saluta, desi, eu unul, nu stiu nimic mai mult despre el decat fata. Nu-l cunosteam, si mi se intampla des. "Ce sa-i fac?", imi zic. "Hai sa-i raspund", si-i arunc o miscare a mainii stangi alaturi de un zambet incontrolabil fals. "Te-oi cunoaste si pe tine de pe-un fund de sticla...", imi zic si apoi imi continui drumu...
(Restul, dupa publicitate!)

Antisimetrie

Poate ca nu doar o data ai visat si tu la ceva mai bun. La o ascensiune. La un echilibru subliniat si sprijinit de un suport stabil si oferitor de incredere, dat de propriile-ti fapte, fapte cu care singur sa-ti fi construit pas cu pas macar un metru cub de evolutie in ceea ce tu numesti "lumea ta". Fii sincer cu tine, la fel de sincer ca o rafala de vant cald care-ti mangaie fata, fara sa astepte nimic in schimb, fara sa te cunoasca si fara sa stea o clipa sa puna in balanta vreo notiune lumeasca.

Uita-te in oglinda... Fii sincer cu tine! Esti in stare sa recunosti cat de putin (aproape nimic) ai realizat cu viata asta pe care ai primit-o fara sa stii de unde sau de ce? Esti in stare sa vezi repetitiile monotone ale acelorasi activitati pe care le manifesti fara incetare, prostesc, inconstient, zi de zi? Esti in stare sa-ti pui macar o intrebare care sa patrunda mai mult decat o razatoare in problemele pe care le ai? Daca nu, atunci probabil te vei uita urat la ceea ce scriu eu acum. Daca da, sa stii ca acea cale pe care o urmezi se poate schimba oricand, daca vrei.

Asculta! Vreau sa fiu cat mai sincer. Eu nu sunt acela caruia sa-i pese prea mult sau prea des. Dar cateodata, cand simt ca totul se darama in jurul meu, as vrea sa fac ceva care, daca nu sa schimbe, macar sa conteze. Nu sunt optimist, ci doar incerc sa fiu mai bun sau cel putin diferit de gloata cea mare. O urma de lumina intr-un suflet intunecat de probleme. Nici nu mai stiu cum sa imi manifest ingrijorarea pentru indiferenta asta a lumii care vine din atatea planuri. Defapt, nici nu stiu daca se mai numeste indiferenta, pentru ca deja le-a intrat in sange popoarelor lumii. Omul se naste si moare indiferent in ziua de azi. Deci probabil ca eu sunt problema, ei sunt normali iar eu sunt "prea ne-indiferent". Trist mai, trist tare! Probabil daca as fi in alta stare, as rade de ce scriu eu acum, caci as considera postul asta o raza pe care pulimea nu o merita. Date fiind conditiile din starea mea actuala, acum ma zbat ca pestele pe uscat cu o tastatura si un ecran incercand sa scriu negru pe alb, ca si cum intr-un joc de sah impotriva unui adversar foarte odihnit (indiferenta e odihnitoare), eu as fi frant si cu pleoapele intredeschise, eventual legat la ochi si cu pistolul la tampla. Incerc sa scriu o idee transmisibila cat mai usor catre sufletele nepasatoare. Dar cine sa asculte? Ce sunt eu? V-as ajuta pe fiecare in parte, daca ati vrea macar, sa deveniti mai buni. Dar n-am timp in singura mea viata. Si chiar daca as avea timp (ipotetic), tot n-as avea nici puterea de influenta si nici puterea de convingere indeajuns de puternice. Poate daca ar fi macar jumatate de planeta dornica de echilibru cum sunt si eu ar fi posibil, gandindu-ma ca fiecare om ca mine ar ajuta un om indiferent. Totusi nu cred, pentru ca s-ar isca un jihad intre forte egale. Singura solutie care-mi ramane este sa sper ca ceea ce scriu eu ajunge in inima catorva oameni constienti. Apoi la altii, apoi la altii... si tot asa, pana cand sa fi indiferent nu va mai fi la moda.

Cuvantul poate mi-e darul cel mai scump, iar prin el as vrea sa schimb prostia asta.
Tu... Deschide-ti ochii. Nu te afunda in pesimism si probleme cum fac eu, dar incearca sa-ti fructifici fiecare plus si sa-ti repari fiecare minus. Nu e greu. Trebuie doar sa vrei.

Pune-ti singur o intrebare...

Springfobia... - Despre nemurire -

Sa blog sau sa nu blog? Asta-i intrebarea. Ei, daca tot m-am pornit. Probabil nimeni nu vrea sa priveasca din punctul asta de vedere. Poate ca nici nu exista. Avertisment: urmeaza metaforizarea eleganta a lipsei de chef de viata. Expresia plictiselii si a lipsei de activitate.

Nu citi!

Aha... Sigur... Citeste atunci... Ce zi gri si fara pic de vlaga. E primavara. S-au intors pasarelele din tarile calde, intr-o tara mult mai rece decat era atunci cand au plecat. Ha! Veselie! Mie-mi spui? Privind in jur, parca ma aflu pe un camp de batalie plin de soldati, unii raniti si altii morti, ca dupa o lupta ridicola in care parca s-au infruntat pentru martisoare. Morti cu buchete de ghiocei in maini si cu ace infipte in haina inimii. Oricum, ideea e ca ei sunt pe moarte, pe o moarte mai evidentiata decat la noi, restul. Miroase a hoit de primavara! Cam asa pot descrie imaginea succint. Ploua pe cadavre. Tutunul (bun prieten) naste forme, scene, maini intinse in ajutor. Forme sterse si spalate de o lumina necurata. Un tablou pe o tema postapocaliptica a unui pictor bolnav, beat si frustrat. Zambesti? Ti se crapa figura de falsitate exagerat ilustrata in discutii de doi lei. Razi? Nechezi ca un cal batran, in cel mai bun caz! N-ai cum sa simti nimic optimist! Nu azi! Azi e a cincea zi de primavara. Iar in loc sa simt totul renascand, simt tot murind. Murind, da...

Sobru... Am chef sa meditez public, sa tin prelegeri. Glumesc. Mi-e greata. N-ai chef sa mai asculti? Pai pa! Voi concentra articolul asupra conceptului de nemurire, sa realizez o antiteza cu atmosfera de afara. Abstract. Sec. Imposibil. Irefutabil. Total metaforic. Conceptul asta e prezent in viata (HA!) noastra, in tot si-n toate. Sunt de parere ca nemurirea privita ca un concept de sine statator nu are nicio logica. Nici nu poate avea! Va explic. Nemurirea trebuie alaturata altor factori pentru a capata un inteles. Nemurirea fara nimic in jur nu inseamna nimic. Sau inseamna nimic? Ma rog. Imagineaza-ti ca esti un nemuritor, dar fara sa existe nimic altceva in jurul tau, inclusiv conceptul de "tu" sau conceptul de "a exista". Sa fie doar nemurire. Ce simti? Ce poti spune? Nu are niciun sens sa vorbesti de nemurire fara sa-i adaugi ceva. Gandindu-ma, asa tampit, ( si recunosc ca sunt putin "dus" in articolul asta ) am ajuns la urmatoarele relatii (desi semnele "+" si "=>" nu am intocmai sensul clasic):

Nemurire + singuratate => Dumnezeu
Nemurire + dragoste => Chin
Nemurire + miscare => Vant
Nemurire + exactitate => Matematica
Nemurire + foc => iad
Nemurire + ispita => Diavol
Nemurire + dorinta => Dezamagire
Nemurire + neimplinire => Frustrare
Nemurire + adevar => Minciuna
Nemurire + uitare => Pace
Nemurire + intuneric => Vid
Nemurire + credinta => Martiri
Nemurire + evolutie => Autodistrugere
Nemurire + lene => Internet
Nemurire + sange => Vampirism
Nemurire + speranta => Final
Nemurire + inocenta => Avort
Nemurire + dreapta => Infinit
Nemurire + timp => Plictiseala
Nemurire + ciclicitate => Omenire
Nemurire + lipsa de logica => Blogul asta
Nemurire + somn => Moarte
Nemurire + vecie => Paralelism
Nemurire + lumina => Orbire
Nemurire + moarte => Zero absolut
Nemurire + viata => Absurditate
Nemurire + frumusete => Natura
Nemurire + intelepciune => Istorie
Nemurire + putere => Inutilitate
Nemurire + ? => ? (...si multe altele.)

Acestea sunt doar unele din sensurile pe care le pot lua cuvintele alaturate nemuririi. Pe scurt, am putea defini orice ne inconjoara ca ceva nemuritor. Sau ca ceva derivat din altceva cu ajutorul conceptului de nemurire. Nu? Asta daca ne luam dupa mintea fugitiva a unui filosof apatic si revoltator de visator numit C. Andrei. In orice caz, probabil ca eu am niste pitici pe creier. Totusi, nu vreau sa conving pe nimeni de nimic, desi m-ar interesa pararea ta, oricare ar fi ea. Concluzia mea? Totul este nemuritor, ciclic, cu exceptia vietii pe care o traiesti chiar acum. Pentru om nemurirea este o stare de neatins, pe care unii o confunda cu amintirea numelui de catre
urmasi. Nu e asta! Gresesti. Dar hai ca a inceput un vant prea nebun afara si deja te-am plictisit, asa ca inchei abrupt, fara sa-ti las in viata decat un gol de timp, cititorule...