Cronica disparitiei speciei "Bacalaureatozaurus Trex" - Ziua I

PROLOGUE

//21 iunie. Pe sistemul pulano-hectoric "Draga jurnal, nu te-am cumparat niciodata dar te invoc cu puterea lui satan de la magazin, ca vreau sa scriu in tine cu sange si cu ceara!", doresc sa relatez si eu ceva. Sper macar amuzant sa fiu, ca ridicoli mai cunosc, trasi prin inel chiar. Dupa cum ziceam, 21 iunie. Ultima zi inainte de inceperea examenului falico-penisian. Incercare semi-esuata de a invata la matematica pana in zori de zi. Plimbare in zori cu un prieten. Ras. Coafura rezista! Dormit 5 ore si apoi o zi intreaga de sovaiala fara rost, chipurile invatand, studii pe sistemul "de-ai stii tu, tata!". Seara, doua beri pentru curaj, cu gandul ca imi vor ameliora eterna grija si o vor inveli intr-o anumita durere intr-o zona erogena. Alt prieten si discutii despre acelasi joc care ne obsedeaza de ani de zile. Fi-ti-ar Blizzardu' de vina! Coafura rezista! Bacalaureatozaurus Trex era acum in fata unei comete care urma sa loveasca o buna parte din specia lui, aproape lipsit de aparare, insa el zambea, culmea!!!//

THE SHIT

22 iunie. La multi ani! Sanatate! Voie buna si noroc la toti, numai mie nu, ca n-am nevoie! Is prea destept! Pute! De la mine o fi? YES.

Sila mare. Noapte dormita printre franturi. Junghiuri, ganduri, griji si idei care mai de care mai revolutionare, idioate si fara niciun sort de izbanda, cu exceptia celui de a ma tine pe mine treaz, inglobat intr-o celula de intrebari metafizice ("Ce-ar fi daca nu m-as duce?", "Ce daca nu il iau?", "Cat de mare o fi un ou mic?" s.a). La scurt timp, s-au semnalat urmari: ochii umflati, rosii si oboseala aia sfasietoare din zori de zi, dupa o noapte nedormita si frustranta, aproape umeda si cleioasa. Pe scurt, noaptea dinaintea primei zile de Bacalaureat, examenul ala, stiti voi, ala cu "b" mic. Flacara cometei se vedea din ce in ce mai mare. Desi putin deviata spre stanga, coafura rezista!

Mi-am pus ceasu la 7 fix, ca D!, auzisem de la un coleg ca incepe la 8. Ce-i drept, nici n-am avut bunavointa de a ma misca cu o zi inainte pana la listele afisate la liceu, ca D!, am colegi cu spirit de observatie si, in plus, sunt si gras si lenes. Marfa! M-am foit pana a rasarit soarele, neputand adormi decat vreo 3 ore, cu greu si cu scarba. M-am trezit la 6:30, din proprie initiativa. Omul fulger! Minunata renastere revigoranta! Nu puteam deschide ochii, asa ca am intrat in camera lu' tata si i-am zis sa faca o cafea fara apa! ("-Cum fara apa, mai? -Prajeste dracu' boabele alea si taci! Ma descurc eu!") Zis si facut. Iata-ma in fata oglinzii din baie, cu o fata luata din filmele cu efecte speciale nereusite. Laser frate, cand avea pojar. Aproape verde si cu ochii cat pumnu, purced in a-mi barbieri chipul aureolic. Termin si ma privesc in toata splendoarea, cu ochii putin mai infloriti. Grozav! Coafura rezista! "Arat minunat pentru ziua asta mare!", mi-am zis eu asa, privind cu zambet in forma de V in oglinda (desi ochii erau X X).

Schita 1.

(coafura)

/X) (X\

\ V /

\ \:>/ /

\cioc/

Ma intorc in camera curat lacrima si astept cafeaua cu sufletul la gura. Vai! Era sa uit! Ma strecurasem inainte sa ajung in baie, prin camera surorii mele (proaspat venita din Italia) si luasem, tiptil, cu o gratie specifica numai unui porc ninja cu copite cauciucate, ultima tigara din pachet. O splendoare, nu altceva! Eu, in chiloti, la 6:33, facand pe asasinu' pe o podea cu pachet, foarte zgomotoasa. Tre' sa ma laud! Mi-a reusit operatiunea. Bonusul pentru profesionalism, ramanere in anonimat si inducere in eroare: 3 ron, i-am gasit langa pachetul din care am sustras tigara mentionata mai sus. In plus, coafura a rezistat neclintita!

Intre timp, un timp cam cat mi-a luat mie sa scriu paragrafu asta, cafeaua a fost gata. Tata nu avea tigari si se uita oftand la mine, stiind ca nu pot sa beau cafica fara tigara. Vazandu-i amaraciunea, cu un gest magistral, am scos tigara minune din buzunar si i-am fluturat-o in fata ochilor, bucurandu-l subit si inaltator! Da! Era atat de mandru! I-o puteam citi in ochi. O fi fost de la faptul ca ma vedea imbracat in costum, o fi fost de la faptul ca nu sunt fiu risipitor si pastrez tigari pentru dimineti negre, o fi fost de la gandul ca o sa traga si el doua fumuri, o fi fost de la faptul ca inca imi rezista coafura, naiba stie! Insa zambetul lui mi-a dat putere. O putere indeajuns de mare incat sa deschid subiectele rezolvate la romana oral de pe desktop si sa ma uit fugitiv printre ele. Cometa era acum atat de aproape incat i se simtea caldura. Bacalaureatozaurus Trex se zbatea cu greutatea ultimelor pregatiri si in ochii lui umezi de tristete se intrezarea cum mingea de foc se abatea cu viteza amagitoare catre lumea lui. Sa fie acesta sfarsitul sau si a catorva semeni din aceeasi specie, mai slabi si mai putini rezistenti la foc? De asta trebuia sa ne facem dragoni ma, nu dinozauri cu soarta pecetluita din vremuri stravechi.

Ora 8:02. Tarziu. Pai ce-ai facut ma? Nu trebuia sa ajungi la 8 acolo? Nu asa era vorba? Aveam o scuza, insa! Invatasem! YES. Ne-am invoit, dupa un troc scurt, eu si cu tata, ca, pentru calatorie, sa-mi dea merinde jumatate de pachet de tigari Kent si un pachet intreg de servetele parfumate cu capsiuni. Zis si facut. Am coborat la magazinul din colt Stanga (asa se cheama) impreuna si mi-a fagaduit cele promise. Eram acum inzestrat cu tutun si asta era bine! Morala crestea intr-un minut cat la altii in zece! Mirobolant! Incep sa merg spre scoala, plin de incredere. Si merg eu ce merg cand, la cold la vraciu Nea Nelu' (cele mai bune si ieftine potiuni), ce sa vezi? Colega mea, Ana Maria, se grabea spre scoala. I-am propus sa intre in party cu mine si, dupa ce a dat accept, ne-am pornit in cautarea unui al treilea om pentru raid. Intamplarea face ca aveam pont, caci Paradex si cu mine eram vorbiti si sfatuiti sa ne intalnim la Onyx, la 8:20. Ana n-a putut sa se abtina in a-mi admira coafura in timp ce mergeam la locul de intalnire doar noi doi. Era inca in stare perfecta! Iata-ne ajunsi acolo si, in scurt timp, in formatie completa, caci Paradexul venea insotit de Alesia. Gud! Ne-am luat talpasita catre instanta "Colegiul Codreanu Barlad" si, prinzand liliacul de dimineata, am ajuns in scurt timp acolo, proaspeti si copti, zdraveni si durdulii, cu obrajii rosiatici si ochii mari. Aveam ganduri mari! (Si coafuri rezistente!)

//Observati, va rog, ca nu sunt prea intreg la minte! Sunt ba bacalaureatozaurus trex, ba nu-stiu-ce personaj dintr-un joc, ba porc ninja. Ei, si? N-a zis nimeni nimic cum ca as fi intreg. Cine stie, cunoaste. Daca vrei sa afli ce s-a intamplat cu una dintre aceste entitati, citeste in continuare.//

Avand clasa de warrior, m-am dus sa tanchez panoul pe care era afisata ordinea in care trebuia sa intram azi la examen. Mi-am luat apoi frendly-fire cand am vazut ca eram programati mult mai tarziu decat prevedea mintea colegului meu seara trecuta. Paradex mi-a dat chiar si doua-trei blesteme asa pentru obraz. Ne-am decis sa invitam si alti prieteni in party si sa farmam alta instanta. Paradex (clasa warlock) si-a folosit summon-mobile-ul pentru a invoca spiritele a doi baieti cu level mai mare: Cosmin si Alex. Pe realmul ala li se spunea neinfricatii. Alesia a plecat din party fiindca i se parea ei ca nu-stiu-eu-ce-sau-shit-nu-conteaza. I-am aratat cat de putin mi se falfaie coafura in ziua aceea si dupa aia i-a parut rau, dar n-am mai primit-o inapoi, cazand cu totii de comun acord. Ne-am dus cu party-ul la "Casa Armatei" unde am luat ceva experienta muzicala, intalnindu-ne cu cei doi mentionati (chiar un pic) mai sus. De asemenea a venit si prietena Paradexului, Oana. Umbla vorba prin targ ca ea semana cu Ioana D'Arc, atat in aparenta, cat si in esenta. Ramane de cercetat acest fapt misterios. Urmatorul sosit pentru instanta a fost Eugen, omul distractie. Cu el in party, nici moartea nu mai parea atat de depresiva. Primul chemat la cel dintai class change quest a fost Paradex, la ora 10:04. Cat am mai farmat noi doua-trei-patru melodii, acesta s-a intors victorios cu hartia magica pe care scria cu litere de aur 9 | 10 | 9.50. In uralele noastre, acesta a povestit cum se rezolva acel quest. Facandu-mi curaj si punandu-mi un Buff Al Stramosilor pe mine, m-am napustit in "The realm of Oral I" si de aici a inceput distractia. Desigur, daca n-ar fi fost coafura atat de rezistenta, n-as fi avut curaj sa infrunt acea instanta de unul singur.

Ora 10:37. Intru sfios pe usa, insa grabit, stiind ca acel Buff nu o sa ma tina prea mult. Voiniceste le adresez un "Buna ziua" celor doua vrajitoare care pazeau locul si hartia ravnita de mine. Acestea si-au vazut de treaba. Mai indraznet, crezand ca nu m-au auzit, rostesc mai tare "Buna ziua!!!!". Acestea isi continuara rutina, fara a ma baga nici de aceasta data in seama. Mai sa fie! M-am inrait si m-am apropiat de catedra vartos si spumegand: "BUNA ZIUA!!!!!!!!". Doamnele tresar putin si se uita la mine ca si cum ar fi avut ochelari dati pana pe varful nasului, insa n-aveau. Stiti voi privirea de batranica pseudo-atotstiitoare. Imi raspund intr-un final, cu voce sictirita: "Buna ziua." Ha! Le-am zis-o! Sa vezi ce le fac! Ma legitimez ca la politie, le spun ca ar fi trebuit sa dau pe la ora 3-4, dar ca pana atunci imi piere curajul. Ele ma aproba, invitandu-ma sa extrag un bilet, fi-r-ar biletu de vina! Iau si eu unul care mi s-a parut (chiar cititorule, tu ce criteriu ai cand ai de facut o astfel de alegere? sunt curios!) ca arata a subiectul 1 sau 100 (de parca as fi putut stii vreodata). Ma asez in prima banca, fara sa observ ca acolo isi lasasera, cei care au dat pana atunci proba, atat subiectele, cat si ciornele. Dupa doua-trei minute, una dintre ele, admirandu-mi inevitabil coafura irefutabil perfecta, observa ca stau la acea banca si ma intreaba de ce stau acolo. Eu, fara sa-mi fi dat seama ca asta era banca cu subiecte si ciorne, ma ridic elegant, leganandu-mi coada intr-o miscare senzuala ce le-a facut pe cele doua sa susioteasca (Bai, asta-i prost pamant!) si ma pun chiar in fata lor, in prima banca. Bineinteles, am inceput sa lucrez la varianta 54, pe care avusesem nenorocul si neghinionul sa o trag. "O definitie posibila a Romanului" de Pia Branzeu. Cand am vazut numele, nu m-am putut abtine sa nu ma gandesc ca o sa rad cand va trebui sa-l pronunt. Zis si facut, dupa aproximativ 15 minute sunt obligat de doamne sa imi prezint discursul. Apucasem sa rezolv doar 2.5/3 din subiecte si sa scriu. (toata lumea stie ca eu daca nu scriu, nu pot vorbi oral) Am inceput cu numele Pia Branzeu, moment in care am bufnit in ras. (Ce infantil! Rusine!) Intre timp, in clasa intra un troll cu level mic la iq, imbracat in pantaloni scurti si in maieu. YES! Grozav men! Sunt putin socat si, la cat imi era de cald in costum, imi venea sa-l trosnesc. Nu-i nimic! S-a trosnit singur! Pentru ca era prost de-i curgea scuipat din gura, el neintelegand gravitatia cum functioneaza ea. Termin de vorbit si ma blochez pana acolo unde am scris. Ma uit la gaozarul ala in pantaloni scurti si le spun doamnelor ca am terminat. Ele se consulta si imi dau foicica magica 9| 9 | 9. Apoi m-am distrat cat a fost ascultat acel troll pentru ca asa era regula instantei, trebuia sa fim macar 3 in ea ca sa primim foicica. Nu are rost sa mai zic ce enormitati spunea ala incercand sa-l desluseasca pe Cartarescu si post-modernismul lui. Amuzant! Hilar! Parol! Iesind pe usa, dupa un "FOARTE MULTUMESC!!!" pe acelasi ton ca si salutul cel pe care il auzisera doamnele in final, mi-am dat cu mana prin par. Totul era perfect! Romana, proba orala, coafura rezista! Se pare ca Bacalaureatozaurus Trex se ferise de cometa ucigasa, doar mintea lui bolnava facand-o sa para atat de ingrozitoare, ea fiind o biata pietricica. Uitandu-se spre cer, Bacalaureatozaurus Trex vede semnele a ce va sa vina: inca doua pietricele, doua comete mari si un meteorit imens! Oare va scapa cu viata?

EPILOGUE

//Acestea fiind spuse si facute, m-am intors la party si, cu banii furati de dimineata, am facut cheta pentru un bidon de bere, ne-am adunat la Eugen acasa si l-am baut, jucand putin diablo si darkwatch. Apoi am venit acasa si am scris asta. Daca doriti sa aflati continuarea povestii, asteptati urmatorul episod. Cu respect, Bacalaureatozaurus Trex, porcul ninja si warrior-ul cu viitor nesigur! Sanatate!//

Vis

Inchid adevarul lumesc intre pleoape,
Retina-i carbune ce arde in doliu,
Materia mea este singuratate,
Atomii se pierd intre vis si orgoliu.

Ma ridic inspre pori de eter si de heliu,
Caci sufletu-n trup nu-mi incape,
Sageata-ntre stele sa-mi caute telul,
Suflarea de viata m'-se pierde in noapte.

Decadele urla-n petale perene
De flori ce pe-aceste pustiuri nu cresc,
Petalele tac in decade eterne,
Risipind intru pururi un intreg univers.

Cad mastile albe ce pururi zambesc
Din ceruri de noapte brazdate cu vene,
Si zambete urca spre negrul firesc,
Cersind o farama uitata de vreme.

Mi-e sufletul negru mai mult decat umbra-mi,
Urmand, fara simturi, un destin derutat,
Mi-e trupul mai greu decat toata osanda
Si cad dinspre stele spre Nilul curat.

Cometa de vanturi uscate, uitat,
Lovesc apa rece si sfaram oglinda,
De-avantul nebun ce din nori m-a purtat
Spre-Anubis sa-mi scrie porunca.

Mai bine.

Mi-a impietrit coloana de cand stau pe scaunu asta. Cel putin asa ma simt. Insa nu ma deranjeaza, chiar deloc. Sunt relaxat. Ordine, curatenie, camera pare mult prea statica. Muzica e la un volum nesesizabil. Soarele si-a inchis standul de insolatii si s-a dus spre alte emisfere. In camera mea inunda o stare de moleseala si somnolenta. Zdrobitoare, as putea spune. Acum tot ce-mi doresc e sa scriu ce mai gandesc in ultima vreme.

Aproape-i gata tot, aproape-s om. Parca aud si la radio deznodamantul dezamagitor, intr-un fel. Parca-mi citesc in ziar discordanta dintre dorinta de a ramane pe meterezele mizantropiei si cotloanele vietii care ma duc inevitabil inainte, fortandu-ma sa ma schimb putin cate putin. Stati linistiti, tot eu raman, insa mai evoluez un pas, apoi inca unul, la fel cum facem toti pana nu ne mai recunoastem trecutul si ramanem uimiti cand ne vedem intr-o poza veche sau ne ascultam vocea pe o inregistrare invechita. ("ASTA-S EU?:O"). Nu ma schimb, miezul ramane acelasi copt de februarie. Mai intaresc insa cate un strat impermeabil de piele si sclerotica. N-am voie sa ma doara, n-am voie sa plang, n-am voie sa fiu slab. Despre mine, in continuare, aflati-mi descompunerea in factori primi... Nehotaratul si-a luat azi viata in dinti, alegand, din multe rele, raul cel mai bun. Nepasatorul s-a saturat sa nu mai spere si a plecat in vacanta acolo unde si-a dorit dintotdeauna (nu mi-a zis nici mie, asa ca n-am cum sa va spun). Golanul a plecat la culcare putin ingrijorat si rusinat. Obosise de atatea inutilitati faptuite. Indignatul s-a schimbat in multumit, vazandu-i pe astia mai negri cum renunta. Acum probabil, fiindca a avut si niste articole mai reusite, frustratul isi face griji ca ceea ce-o sa scrie n-o sa fie decat o pierdere de timp, atat pentru el, cat si pentru tine. Greu ii apasa gandul pe suflet, insa deschizandu-si inima, spera ca nu va da gres. Lenosul si-a dat demisia in urma celor relatate mai sus dar inca pandeste in coltul ochiului meu, gata oricand sa speculeze. Celelalte bucati se zbat si bat intre ele, undeva in neantul umanului meu. Nu pot dezlusi mai mult de atat.

Gasesc si bucati din altii ratacite prin mine asa ca iar m-a apucat un fel de dor de multe lucruri ce m-au construit, treptat, pana la acest nivel 19. E o voce ce-mi spurca limpezimea gandului cu amintiri. Oftez si-mi aprind o tigara. Ascult un blues vechi si bun. Ma uit in camera asta si-mi dau seama cate s-au intamplat pe aici. Asta e un punct de concentrare in plasa destinelor oamenilor din Barlad si nu numai. Zambesc, aproape spre ras. Tigara-i buna si siluetele inchipuite in jurul meu se joaca zdravan cu muschii mei faciali. La cat sunt de emotiv si la cat sunt de mare, daca fac un infarct nu ma poate cara tata pana la salvare. Am chef si de glume!

Clar, ma simt mai bine! Nu stiu de ce si pana cand, dar sper sa tina.

Bloody PS artwork

Blood Summoning



Ma plictiseam azi... M-a chinuit talentu.

Soundscapes of sorrow

Tot astazi, am realizat si coperta pentru compilatia SoS, ce urmeaza sa iasa in curand.



All copyright and trademark related rights on this label belongs to me and the SoS community. Any illegal and unauthorized use will be punished through law.
-astept pareri-

Pentru cei ce nu stiu despre acest proiect, puteti citi mai multe aici.

Colaps.

NU MAI POT!!!

Pur si simplu nu mai pot sa ma uit in jur! ...sau sa mai ascult imnurile acestui colt de galaxie. M-am saturat de toti pseudofericitii acestei lumi inchise in automorfisme inconstiente! Ha, v-am zis-o! Sa mergem acasa... Nu, serios acum, chiar m-am saturat! Poate traiesc eu intr-o zona care pur si simplu nu-mi permite sa am un orizont mai pozitiv. "57, Campia libertatii, Cartier deal, Barlad, Vaslui (Moldova), Romania, Europa, Pamant, Calea Lactee". Sa stie toti extraterestrii, chiar si cei aflati printre noi care se cred oameni, unde sa ma gasesca daca vor sa afle pe unde se reproduc oamenii, cum arata si ce gust au embrionii umani. Poate doar traiesc eu intr-un colt de atom de mucegai, sau intr-un fund de pahar cu otrava, otrava de aia dulce care te adoarme lent si fara sa stii iti fura pulsatiile inimii tale dornice de orice. Parca-as incerca sa ma tarasc in piatra pura, grea, dura, rea... Jocuri de cuvinte inutile. (Chiar am scris azi pentru incheierea mediei la engleza: calatoriile mentin talentul in viata, iar sedentarismul ucide orice ascensiune a spiritului. Dar sa nu ma opresc asupra acestui detaliu). Orice cuvant as inventa, n-ar fi de ajuns sa-mi descriu starea, pentru ca am ajuns la concluzia ca oricum am pierdut... M-am saturat si de pseudooptimisti care imi spun ca eu vad viata numai in negru. Nu, in mama ma-sii de lighioana de viata! Sunt si eu fericit si optimist si prost si tot ce vreti. Ma amagesc si eu, doar sunt om si omul se hraneste cu vise, cu sperante, cu viitor. (Ce obtii daca-i iei omului perspectiva spre viitor? Un fel de masa de materie dezorganizata care se misca sacadat si lent, realizand ca utilitatea sa pe aici e relativa.) Nu e vina mea ca nu-mi mai gasesc optimismul prin fiinta, ca l-am pierdut fara sa stiu. E mediul asta tampit de vina. Conditiile si ghinionul, toate in discordanta cu ceea ce mi-as fi dorit eu de la viata. Stiu ca si tu gandesti asa, dar ti-e teama sa-ti spui ca asta-i mai adevarat decat un zambet scuipat printre dinti, doua-trei remarci prietenoase si un minut de ras. Ca sa nu mai zic de dragoste, pe care ti se pare ca o simti, care te segmenteaza in farame usor de asimilat si inlatura partea inteligenta din tine, ramanand practic mai prost, mai vulnerabil, mai slab, dar, cum sa nu, mai fericit si cu cativa hormoni eliberati in sange care te gadila intr-un mod placut... Normal ca nu-i asa, dar asta-i tot coltul meu de lume, asta-i ce vad, asta-i ce ma inunda involuntar. Va urasc, fraierilor! Va urasc, fatarnicilor! Va urasc, fudulilor! Va urasc, va blestem!

Next. 10. Atat am luat la atestat. 10. Atatea minute mi-a luat sa-l fac. 9. Atata au luat alti colegi la atestat. 9. Atatea saptamani s-au chinuit. FAIL! Mai zi ceva! Sistem... Sistem de evaluare si sistem de invatamant. Puteti citi la mai multi colegi, toti impartasim aceeasi parere, a fost o porcarie de examen. Nedrept, partial, fugitiv, plin de nesimtire. Nu mai comentez mai mult, NU MAI POT!!!

Ooo, salut! Tocmai mi-a strigat o tigara din pachet. Salut, fuma-te-ar tata! Sa mergem mai departe cu acest post la care imi doresc din tot sufletul sa primesc numai "plictisitor". Chiar e. E aproape la fel de plictisitor ca un om care sta pe invisible si se uita la statusurile celorlalti ca la o telenovela, eventual mai scrie si-ntr-un fel de jurnal despre asta. Si multe alte activitati de genu "daca nu poti, foloseste covorul". Eu n-as vrea sa am de-a face cu mine, pe bune. Nu-s prea tolerant. Deja nu mai am coerenta, deja nu mai dorinte sociale. Vreau doar un petic de cer, sa ma lasati sa mor liber. Nervii astia.

Am dat si peste neomodernism si peste mai multe lucruri care-mi plac. Variantele zac pe birou exact ca si acum o luna, nemiscate. Le-as lua, impreuna cu majoritatea oamenilor, i-as transforma in format electronic si i-as scrie intr-un fisier notepad (ca atata merita) pe toti, apoi le-as da delete cu pofta. CTRL+A BACKSPACE! Fain.

Asa, despre colaps vroiam sa vorbesc. Mi-am amintit!

Dar nu mai am chef, o las pe alta data! pa.

U.M.A.N.

Mi-e atat de greu sa am un subiect exact in minte despre care sa scriu. Lumea asta e prea fragmentata de tot felul de simpatici umani cu tot felul de idei umaniste simpatice. Ma cuprind tot felul de stari, care mai de care mai inumane, care mai de care mai putin simpatice. M-am plictisit de noi, m-am plictisit de paradoxuri. M-am plictisit de mine si de voi, de tine si de noi. De tot, detot, d etot, det ot, deto t, d e t o t...

As vrea sa vad ceva nou, sa gasesc o inovatie in adevaratul sens al cuvantului. O politica a sufletelor umane, de exemplu. Un sport al adevarului in care toti atletii sa nu aiba subiectivitate. O arta a valorilor ce unesc minti, care sa creeze un echilibru pe care sa-l poata simti orice om in propriile palme. O apreciere a inumanului din uman, un alfabet pentru cei ce n-aud chemarea progresului real. Un sistem de dezancordare si reacordare a frumosului comun. O dorinta spre evadarea din aceleasi tipare batatorite de oricine a ajuns in contact cu un calculator sau alte mijloace de afirmare. Visez in zadar... N-o sa fiu martor la niciuna dintre schimbarile dorite. N-a venit inca vremea. Acum e vremea omului prost. Asta-i concluzia pe care-o trag din intamplarile din jur. Prostia primeaza.

In loc sa se organizeze studii pentru a progresa, oglinzi spre un viitor spre care oamenii sa se poata orienta, se organizeaza studii despre cat de prost funtioneaza, pe diverse planuri, actuala umanitate. Statistici peste statistici, care mai de care mai infioratoare si mai uluitoare. Toate ma fac sa-mi dau seama pe ce lume exagerata traiesc. Toate ma fac sa-mi doresc sa nu ma mai uit, sa nu ma mai afund, sa nu mai ascult, sa nu-mi mai doresc oameni scosi in serie, inmatriculati si vaccinati cu un ser al indobitocirii. Asta-i boala veche la mine, mizantropia. Am zis de atatea ori ca nu o sa-mi mai bat gura aiurea. Ma mint. Antisocialul vrea lumina. Gerul asta dintre cuvintele ce mi s-aduna intre sinapse ma tot seaca sa le mai vars din cand in cand. Din nou, despre acelasi subiect... Din nou, d innou, di nnou, dinn ou, dinno u, di nn ou, d i n n o u...

U(: urgia)
M(: marii)
A(: ambiguitati)
N(: nedefinite)

...sau spuneti-i cum doriti.

Intre analfabeti si semianalfabeti care nu stiu sa foloseasca virgulele, ca sa nu mai zic de alte semne de punctuatie mai "complicate" si de pseudo-cultura de care se chinuie sa dea dovada, stand ore in sir pe "Gugle" sa caute o formulare care pana la urma tot dezastruoasa iese; intre idioti ce poarta masti de om bun si isi baga nasul unde nu le fierbe oala de fiecare data doar pentru a-si potoli o sete absurda, izvorata dintr-o mandrie pentru un chip de lut al propriei persoane in care cred doar ei, dupa ce l-au cioplit singuri in minciuna pura; intre minciuni si ascunzisuri ale unor oameni palizi si lacomi prin egocentrism, minciuni care se aplica in orice domeniu ai incerca sa cauti un fir epic al adevarului si minciuni care nu te lasa sa cunosti decat ce se vrea a fi cunoscut de catre cei ca noi, muritorii de rand; intre suflete ce plang sincer, neintegrate in fragilele lor vise; intre mascarici ce rad si stiu doar sa judece pe altii intr-un mod mult prea meschin; intre gunoaie de oameni si gunoaie de oameni; intre natura murind si tehnologia in ascensiune exponentiala; intre natalitatea rapusa de lene si mortalitatea chicotind la prostia si usurinta cu care oamenii renunta la viata; intre tunete si fulgere de pasiune; intre modernul si clasicul ce se acuza reciproc; intre trecut si viitor; intre sunetele clare si curate ale sigurantei si sinceritatii si zgomotele scartaielii celor ce n-au invatat sa foloseasca inca bucatile de creta ale ratiunii pe tabla destinului; intre realul si fictionalul ce se devalorizeaza reciproc; intre cazermate de cenzura si ghiulele de nesimtire; intre fibrele fragile ale dragostei si tepii razbunarii; intre serpi si meri; intre gropile din drumul pe care suntem obligati sa-l urmam si reasfaltarile superficiale ale conducatorilor care s-au ales cu mana noastra; intre picaturile de ploaie ce ne aduc cerul pe piele si ne evapora duhoarea caracteristica si gazele evacuate din lene direct de cerebelul savant al unor minti luminate; intre fiare, demoni, intuneric si apus; intre lumina, vise, credinta si rasarit; intre miezul naiv al copilariei si coaja uscata a batranetii; intre pumni grei si mangaieri balbaite; intre cuvinte nerostite si stari neimpartasite; intre tentatii si probleme; intre timp si spatiu; intre superficialitatea egoismului unora si scutul sacrificiului unui prieten... intre toate astea stam noi, oamenii. Intre toate astea ne e dat sa traim. Intre toate astea murim. Toate astea ne ucid. Pentru toate astea am fi in stare sa ucidem...

Suntem noi: cersetorii de sanse, doritorii de fericire, cautatorii de adevar, creatorii si distrugatorii lumilor si valorilor, calatorii eterni, "suflete de lumina, opaite-n amurg, soapte purtate de ape, neguri ce se scurg..."(Ashaena - Blajinii)...

Nu ne alegem singuri nici nasterea, nici moartea. Nici chipul si nici vocea. Nici mama si nici tatal. Nici numele, nici casa. Nici patria, nici hotarul. Suntem partial predefiniti. Singurele alegeri ce ne apartin ne definesc fiinta si calea pe care mergem. Fie ca e da, fie ca e nu, zero sau unu, stanga sau dreapta, gresita sau corecta... Alegerea e singurul pas spre orice fel de progres. Alegerea este, mai pe scurt, ceea ce ne face u.m.a.n.i.... U mani, um ani, uma ni, uman i, um a ni, u ma ni, um an i, u m a n i....

Paradox

Dumnezeu este peste tot si in orice. Omniprezent.

Insa...

Omul decide.
Omul face pacate.
Omul ucide.
Omul minte.
Omul ascunde.

A face o crima inseamna a te lepada de Dumnezeu. Totusi, Dumnezeu este in orice, deci este si in crima omului.

Dumnezeu este in decizie. Dumnezeu este in adevar. Adevarul este Dumnezeu. Caile sunt Dumnezeu si ale lui Dumnezeu.

Insa...

Omul alege sa creada sau nu.
Omul este nesigur.
Omul se minte.
Omul moare.
Omul se teme sau nu.
Omului ii pasa sau nu.
Omul este singurul care simte durerea.

A alege sa nu crezi inseamna de asemenea Dumnezeu pentru ca Dumnezeu este orice, chiar si alegerea asta. Astfel, Dumnezeu este in minciuna si nesiguranta. In greseala.
Dumnezeu este in libertatea si relativitatea omului. Dumnezeu este rautatea.

Astfel, putem spune ca...

Dumnezeu este in lepadarea de Dumnezeu.
Dumnezeu este in necredinta.
Dumnezeu sacadeaza mereu.
Dumnezeu este in lipsa lui Dumnezeu Dumnezeu.
Dumnezeu lipseste.
Dumnezeu este lipsa lui Dumnezeu.
Dumnezeu este viata, Dumnezeu ucide.
Dumnezeu nu moare. Dumnezeu nu traieste.
Dumnezeu nu cunoaste omul si inventeaza reguli absurde.
Dumnezeu este invechit si nedemonstrabil. Axiomatic.
Dumnezeu pedepseste pe cel pe care el insusi l-a lasat liber.

Deci...

Este omul doar o jucarie supusa unui BETA TESTING divin pentru amuzament?

Sau...

Dumnezeu este un joc ce ruleaza doar pe WindowsReligion 7.2.0, inventat doar pentru pasionatii genului afraid-of-living-alone-adventure RPG, incompatibil cu sistemele MacAtheistosh 6.6.6?

Aceasta-i intrebarea:
Oare a devenit atat de las Dumnezeu din cauza erorilor si paradoxurilor din jucaria numita om, incat ii e rusine sa se mai arate? Sau doar omul a devenit atat de dependent de notiunea asta eronata si paradoxala numita Dumnezeu, incat ii e rusine sa mai recunoasca aceasta iscosire a propriei sale minti?

Un singur lucru e sigur:
O gloata ce crede in ceva si are acele sentimente de adevar si forta colectiva, generate tocmai de credinta lor comuna, va fi mereu mai puternica decat o gloata dezorganizata.
Asta-i si cea mai mare slabiciune, si cel mai mare avantaj al conceptului de Dumnezeu si totodata certitudinea ca religia va exista mereu, cu toate cacaturile ei...

Pardon de expresie, dar mi-e ciuda, greata si simt o ura ce plange de inutilitate si din lipsa de putere. Hai sa vad daca ma calca autobuzu.

Be A Kid Again

Try to...

1. Do a cartwheel and ride it down a really nasty hill.
2. Sing into your hairbrush a stupid song you like, making up words you don't know.
3. Walk barefoot in wet grass, looking at the sky.
4. Play a song you like really loud, over and over. Be proud that your neighbours get annoyed.
   
5. Dot all your “i”’s with smiley faces. Write in colors.
   
6. Read the funnies and throw the rest of the paper away.
7. Dunk your cookies. Get your face really dirty while eating them.
   
8. Play a game where you make up the rules as you go along.
   
9. Beat your friends at video games.
   
10. Step carefully over sidewalk cracks. Talk to yourself while doing this, inventing algorithms.
    
11. Change into some play clothes and feel free to do whatever you want.
    
12. Try to get someone to trade you a better sandwich.
13. Try being better than someone at something really stupid.
    
14. Eat ice cream for breakfast.
15. Kiss a frog, just in case. Just in case.
    
16. Blow the wrapper off a straw.
17. Have someone read you a story. Fall asleep dreaming unicorns.
    
18. Find some pretty stones and save them.
19. Wear your favorite shirt with you favorite pants even if they don’t match.
20. Take a running jump over a big puddle.
21. Get someone to buy you something you really don’t need.
22. Hide your vegetables under your napkin.
23. Stay up past your bedtime. Be ashamed when you come home later than you promised.
    
24. Eat dessert first.
    
25. Make up an excuse for everything.
    
26. Fuss a little, then take a nap.
27. Put way too much sugar on your cereal.
28. Make cool screeching noises every time you turn a corner.
29. Giggle a lot for no reason.
30. Give yourself a gold star for everything you do today.
31. Be shy.
32. Be afraid of darkness and sleep with your light on.
33. Ask your father a "Daddy, what's that?" question.
34. Watch cartoons all day long and imitate the superheroes all over your house.
35. Punch your best friend for no reason, fight, than make up.
36. Talk to your pet with a stupid voice.
37. Make up stories and fantasy worlds of your own.
38. Talk to yourself in the mirror.
39. Wonder what things around you really are.
40. Dream about kissing a girl/boy.
41. Take your bike for a ride and come back to your mom full of scratches.
42. Drink box juice with a funny name through a stick.
43. Fall asleep without thinking about tomorrow.
    
44. Be yourself and not care about society.
    

Anti-ipocrizie

MORI!!!!

Long time, no words...

" Buna ziua si bine v-am gasit, dragii mei
Cineva spera ca am ramas fara idei? "

Sunt viu, traiesc, desi mi-as dori sa nu sufar de conditia asta. M-am cam saturat de lumea majoritar cretina, care accelereaza in toate aspectele negative si lasa in urma tot ce-i bun... Asta nu-i evolutie, e regres; si inca unul foarte constient si bine privit de catre membrii constituenti ( praf-pulbere fina, varza, ghiveci de specii, culori, mode si influente stupide impletite intr-un stabil spirit de turma; ce-ti poti dori mai mult? ) ai frumoasei societati contemporane. Vad in fiecare zi gesturi simple care imi provoaca pur si simplu repulsie pana in adancul emisferelor cerebrale. Vad in fiecare zi cum moda evolueaza din ce in ce mai incredibil si de prost gust. Aud cuvinte de jargou care mai de care mai revolutionare ( in cel mai cretin mod cu putinta ). Mi-e si sila sa mai ies din casa. Astia parca au afectat si aerul pe care il exipra cu prostia lor, astfel imbiband parca toata natura in inconstienta lor inalienabila.

"Trebuie sa pierdem din noi dezamagirea, asa, rara si putina, cand apare.

Dar sa nu ne pierdem speranta ca totul se va schimba. Aceasta e infinita."

Dar m-am saturat si sa-mi pese de altii. Asa ca nu mai vorbesc despre ei. Am hotarat sa-mi invelesc frustrarea intr-o covertura de progres a propriei persoane. E cel mai bine. Poate cand voi ajunge sa am putina putere, voi putea schimba ceva. Momentan, pot doar sa-mi bat gura degeaba, fara sa fiu bagat prea mult in seama de nimeni. Hm, mi-e greu sa ma abtin, totusi...

"Orice incercare lasa in urma o raza de speranta.
Singura certitudine eterna ce ramane e ca nimic nu este cert sau etern."

Nu privi inainte, nu privi inapoi, ci doar in sus. Cum mama dracu' sa privesc in sus? De privesc in sus, vad o mare prapastie spre care ne indreptam (paradoxal, desigur, ca de obicei). Mai vad si o tona de cabluri spanzurate pana la refuz intre stalpi, astfel incat sa ne cada in cap cand bate vantul mai tare. De asta (doar, poate) tre' sa te uiti in sus si eventual sa ai si dodge maxim, sa te poti feri de lightning si wind damage. Daca nu, ghinion, n-ai respawn in baza. Ai murit, esti hardcore character. Scuzati exagerarea izvorata din virtual. Cel mai bine e sa inchid ochii, sa renunt sa mai cred ca sunt om (cel putin ca sunt alcatuit din aceleasi substante ca aceste specimene proaste si sclifosite), sa trag o tigara cu sete si sa ma ascund in sfera limitata a entitatilor cu care ma simt bine si a lucrurilor care ma fac fericit. Simplu? Ei na, fiind un ciudat, aproape 98,764% greu de controlat si de propria mea constiinta, imprevizibil si frustrat, mi-e greu sa-mi stapanesc cuvantul si gandul...

"Daca puterea mea statea in pumni, va trimiteam spre alte lumi
Si populam legat de ham azilul de nebuni..."

Cuvinte, ganduri, sunete, imagini, dragoste, prieteni si jocuri. Reteta e destul de simpla, aparent. S-ar mai adauga fortat si matematica si biologia intre ele, dar probabil nu va pasa prea mult, cum nici mie nu-mi pasa, desigur. Cel mai greu e cu autosatifactia de a te simti bine in pielea ta. Cu fericirea de a face ce-ti place, de a avea succes. Aici contribuie si norocul si abilitatea de a te mula si adapta la conditiile vietii. Eventual abilitatea de a nu-ti pasa cine esti si ce vrei. Oricum, daca nu te incadrezi aici, exista intitutii specializate in cei ca tine, orice ai ajunge (spitalul de nebuni, centre de asistenta sociala, azile de batrani, poduri si cladiri inalte si cu acces usor pe acoperis, fabrici de lame de barbierit, puscarii de 5 stele intoarse >:). Viata merge inainte, chiar si fara viata ta.

"Viata iti cere doar ceea ce poti. Fa ceea ce se poate: nu alerga in zadar."

Trec toate, intr-un fel sau altul. Chiar trec, si 99,9999999999999% din ele nu le vedem. Suntem foarte limitati, dar limitarea asta inseamna fericirea omului normal. Omul este construit piramidal din nevoi subjugate pe mai multe niveluri. Cu cat este mai prost, cu atat treptele piramidei ce tin de spirit, cunoastere, adevar, filosofie, s.a; sunt daramate si uitate, lasand loc unei fericiri mai primitive si simpliste, pe care omul inteligent nu este capabil sa o traiesca la aceeasi intensitate, el cautand sa fie din ce in ce mai intelept si sigur de tot ce-l inconjoara. Pacat ca in spatele usilor deschise cu greu se afla mai multe usi, iar omul n-are timp in viata lui sa le descuie pe toate. E pur si simplu aleatoriu cum traiesti. Ca un joc de zaruri cu o infinitate de fete. Ei draci, ce sansa ai sa-ti pice zarul pe fata care-ti trebuie tie? Limita cand n tinde la infinit din 1 supra n este egala cu zero. Probabilitatea tinde la zero. Dar nu-i nimic! Nu trebuie sa fii pesimist! Nu exista doar negru pe lume! Fericirea o gasesti in lucruri marunte, exact atunci cand nu o cauti. Face parte din ironia sortii ce se abate asupra vietii unui om. Graficul periodic sinusoidal al existentei noastre. Cand sus, cand jos... Ciclic. Probabil am devenit plictisitor. Iertati-ma va rog, dar n-am mai scris de mult.

"Animals don't have a choice... They've got to live the life they've been given.
Humans on the other hand, have a choice.
You don't like your place in the world?
Suicide, ...that's right! "

Animalele traiesc doar cu ajutorul instinctelor pe care le au din nastere si a unei initieri foarte scurte pe care le-o fac parintii lor. Nu au constiinta. Nu au gandul de a muri, asta e foarte important. Ele doar fac ceea ce le sta in cromozomi sa faca. Pentru ele nu exista alta cale, nu exita alegere. Ar fi frumos sa fie asa si pentru om. Dar nu, noi trebuie sa avem lasate libertatile gandului si ale faptei. Sa ne putem face cat mai mult rau reciproc si cat mai meschin cu putinta treburile. Gandul de a nu mai fi starneste teama tocmai din cauza egoismului si mandriei caracteristice fiintei umane. Omul este o fiinta egoista, constiinta fiindu-i baza pe care isi construieste atatea sentimente negative, doar ale lui, care il fac sa uite conditia fundamentala de muritor. Mandria, lacomia, orgoliul, frica de pedeapsa, frica de singuratate si altele de acest gen care il mint pe om in a crede ca ceea ce simte va dainui mai mult decat o clipa, raportandu-ne la timp ca notiune planetara. Frica de moarte este un sentiment care a ajuns sa ne stapaneasca societatea. Am ajuns sa-i inteleg foarte bine pe sinucigasi si asta nu-i prea bine, stiu sigur.

"Trebuie sa ai taria de a accepta ceea ce nu poti schimba"

Moartea nu inseamna sfarsitul vietii, decat individual. Dar cum indivizii priviti separat, din punctul de vedere al societatii, nu inseamna nimic pentru nimeni, putem spune ca moartea este un proces destul de comercial, destul de abuzat si destul de mult folosit pentru santaj. As putea spune ca a fost inventat pentru a ne face prea mult rau, inainte de a-l simti, fara sa putem sa-l cunoaste si sa-l intelegem... Apoi dracu' mai stie. Importanta e teama de el si puterea acestei frici din interiorul mintii umane. Moartea inseamna supunere, gandul la moarte inseamna blocaj neuro-psihologic usor de sabotat de catre niste minti mai sirete, fapt ce se intampla din plin in ziua de azi. Dar cine-s eu sa fac studii de astea? Un biet pion. Mainile si mintile ce joaca acest joc de sah stau in penumbra limitei umane de intelegere. Poate suntem noi, miscarea browniana pe care o alcatuim atat de complex si imbarligat incat nu mai suntem in stare sa credem ca suntem singuri. Poate e altceva, o forta in care suntem starniti sa credem sau nu, tot din spiritul de turma si lacomia mintii umane atunci cand vede ca a fi bun nu-i aduce rasplata promisa. Greu.

In final, sa trag si o concluzie? Nu stiu, nu prea pot. Am vorbit prea incurcat si despre prea multe. Puteti trage voi o concluzie daca vreti. Eu pot sa zic doar ca... Stiu ca sunt slab ca om singur si ca nu insemn prea mult pentru lumea asta. Stiu totusi ca insemn mai mult decat majoritatea dintre maimutoii neevoluati ce ne inconjoara. Stiu sa apreciez sinceritatea. Stiu sa fiu sincer si sa vreau sa fiu sincer. Stiu sa apreciez un prieten bun si sa incerc sa fiu un prieten bun. Stiu sa ma bucur de o tigara ieftina si de o gura de paine cu ceapa. Stiu sa mananc si caviar si caracatita si sa fumez trabucuri, dar stiu ca nu simt nevoia unei vieti extravagante si pompoase. Stiu ca fericirea n-o gasesc cei care o cauta. Stiu ca gandul nu se coboara din pridvoarele mintilor luminate acolo unde aude prea multa vorba in vant. Stiu sa vorbesc mai putin decat gandesc. Stiu sa primesc palme si sa ma abtin in a face gesturi care mi-ar murdari in primul rand imaginea mea fata de mine. Stiu sa fiu cretin si nebun atunci cand trebuie, dar stiu sa nu intind coarda. Stiu ca nu pot sa le stiu pe toate si ca nu trebuie sa le stiu pe toate. Stiu ca te plictisesc si stiu ca multi dintre cititori n-au ajuns inca aici. Stiu sa tac si stiu sa ma opresc acum.

"Intre noi fie vorba, nu te astepta sa-ti fie din ce in ce mai usor,
pentru ca iti va fi din ce in ce mai greu.
Nu uita, jocul e acolo unde este mingea, de fiecare data."

PS Artwork

Spirit...



Human aquarium...

Space age...

Social nothingness...



Northern wind...

Save yourself...



Death absolute...

Confesiunea... < II (partea a) >

Confession II - The other side...

There's always another side to the story...

Pur, incarcat de o lumina calda ce-l umplea in intregime si usor ca o pana din aripa unui inger, ningand din ceruri. Ea nu era deloc sigura: sa fi fost vorba despre sufletul ei? Curata, calma si inaltatoare, simtea cum constiinta imaculata ii ridica intreaga fiinta pe o raza scapata printre nori, ca un rasarit plin de alinare dupa o noapte plina de colturi ascutite si rani usturatoare.

Nu isi dadea seama ce se intamplase cu ea. Nu era sigura daca viseaza sau daca ceea ce vede este real. Parea un vis in care se trezise, dar nu-si putea aminti unde si cine este. Avea senzatia ca timpul nu mai exista, caci miscarile pe care le facea, asemanatoare cu ale unui copil cand se naste si nu stie exact ce cauta si cum a ajuns pe aceasta lume, pareau ca dureaza unele ani, altele clipe... Se obisnuia destul de greu cu trupul acela format din fibre si oase astrale. Erau lipsite de un etalon, erau lipsite de o masura exacta si, acum, aici, parea ca rabdarea e totuna cu fulgerul, ca lumina se odihneste pe spinari de melci minusculi formati din materie cat pentru a sculpta o infinitate de lumi. Apoi a deschis mai tare ochii, pentru ca si-a dat seama ca intr-un vis ar putea face orice vrea, fara limite in spatiu sau timp. A deschis ochii atat de tare incat a invelit un intreg univers in pleoapele ei. A simtit valuri pe gene, vulcani eruptand si o societate minuscula in genunchi in fata pupilelor ei. A fost un fel de dilatare necontrolata, la care nu se astepta. S-a simtit ca atunci cand un copil face primul pas si cade, nestiind de ce este in stare cu adevarat piciorul sau si ce inseamna durerea unei caderi. Putea sa se joace intre spatiu si timp cum nu si-ar fi imaginat vreodata in niciun vis. Nu putea fi vis, era sigura. Nu era nimic in jur si totodata putea vedea un tot foarte compact. S-a gandit sa se ridice din amortirea aceea... Simtea nevoia de a se aduna, se simtea fragmentata. Apoi, deodata, ca un tunet asurzitor, a vazut pentru o clipa, ca printr-un tunel spatio-temporar, lumea pe care tocmai o parasise. Trupul ii era fragmentat acolo, in balti de sange. El... Era si el acolo, uitandu-se in gol... Si-a amintit deodata toate cunostintele umane pe care le avea. A incercat sa le reprime, a incercat sa le nege. Vroia sa nu fie constienta si sa uite din nou scena asta macabra, impreuna cu toata viata de pe acea lume absurda. A realizat cine este si ca tocmai murise, intr-un mod foarte violent si dintr-un motiv foarte nedrept. Era un sentiment pe care omul nu-l simte decat dupa ce paseste afara din trup in mod involuntar. Inmarmurita, privea acel om pe care il iubise atat de mult. Privea si simtea o durere mult mai mare decat cea pe care o simtise fizic, inainte de moarte. Privea in ochii lui nebunia ce-l facea sa-si doreasca sa-i devoreze organele. Se privea din exterior, isi privea ochii devorati de acea dementa cauzata doar dintr-o gelozie prosteasca. Simtea ca asa ceva nu-i trebuie dat nimanui sa vada, ca acea stare ne se cuvine sa iasa din cutia Pandorei pentru nimeni, oricat de multe greseli a facut in viata lui. Durerea cantata la propria-ti carne de vocea propriei tale iubiri. A inchis ochii pentru ca nu-si mai dorea sa stie. Sa vada. Era adevarul absolut ce o invelea, o orbea, o trezea, o ucidea, o curenta, o invia, o alinta, o curata, o vindeca si o facea sa verse cascade de lacrimi ce curgeau, fara gravitatie, haotic, prin camera plina cu sangele ei, ca o proiectie hologramizata intre doua realitati. N-a avut prea mult timp pentru a realiza toate astea, caci senzatia de vis i-a fost furata de o forta necunoscuta, aruncand-o din nou la pamant, in bezna. Sa fi fost un fel de lesin? Nu-si dadea seama. Era o amortire undeva intre somn si o liniste sacra...

Pur, incarcat de o lumina calda ce-l umplea in intregime si usor ca o pana din aripa unui inger, ningand din ceruri. Acum era sigura: era vorba despre sufletul ei. Curata, calma si inaltatoare, simtea cum constiinta imaculata ii ridica intreaga fiinta pe o raza scapata printre nori, ca un rasarit plin de alinare dupa o noapte plina de colturi ascutite si rani usturatoare... Prea usturatoare...

A zacut, ca intr-o cadere libera oprita de timp, gandindu-se fara sa vrea si chinuindu-se sa alunge orice gand, timp de cateva generatii intregi sau poate doar cateva clipe. Gandul la moartea ei. La acest pas pe care l-a facut involuntar. La tot ce nu apucase sa faca si la cuvintele nerostite care au pierit odata cu limba ei. La acceptarea conditiei de nefiinta si la ce ar putea sa urmeze acum. La imaginea care ii fulgerase in minte, la clipa de constientizare. La nedreptate, la coincidente si la conditii neprielnice din realitatea umana. La timp, dusmanul cel mai aprig. Apoi raza ce ii sustinea greutatea a inceput sa o traga in sus. Nu se mai zbatea, nu se mai misca, desi acea forta de blocare ii daduse drumul. Sau poate se integrase mult prea bine in gandurile acelea taioase. Incepuse sa urce lin, cu fata in sus, catre o destinatie nestiuta. Avea in fata sori si luni, stele, universuri intregi, centuri si constelatii... S-a intors, dar nu cu trupul pentru ca nu-l mai simtea deloc, ci cu mintea inecata in tristete. A privit in urma ei. Sangele a inceput sa-i curga din ochi, pentru ca durerea acelei despartiri era mult prea mare. Putea sa-si vada visele, sperantele, prietenii, oamenii dragi si locurile care insemnau cel mai mult pentru ea. Vedea si toate locurile prin care si-ar fi dorit sa mearga. Vedea si linia destinului ei cum statea rupta, atarnata de o stea si adiind in directia unui vant rece, interstelar. Era ca un yoyo abandonat de un copil plictisit si absent. Urca din ce in ce mai sus si toate deveneau din ce in ce mai mici. Toate deveneau din ce in ce mai irealizabile, mai ireversibile. Si le pierduse pentru ce? Pentru o farama de dragoste? Din cauza implicarii prea mari? Datorita sirului de evenimente datorate unui singur pamantean? Dupa ce vazuse acest adevar, aceasta viziune, aceste motive ii pareau absurde. Pierduse orice sansa si primise doar o urcare ilogica spre un loc necunoscut. Doar o miscare haotica spre nimic. Doar o melodie ce-i urmarea caderea...



My Dying Bride - For My Fallen Angel


A ajuns dupa o eternitate de urcat, intr-un final, undeva. Nu era nimic aici, decat o mare de nori si un batran langa o poarta... In urma acestei ascensiuni, ura nascuse un foc amar in intreaga ei goliciune. Avea in minte doar razbunarea. Vroia sa-l vada pe Andrei mort. Era plina de sange, de la atatea lacrimi iar batranul o privea cu uimire. Pesemne ca nu mai vazuse pe cineva intr-o durere atat de mare. S-a apropiat de ea:

-Copila, stii unde te afli?
-...(nu poate spune nimic, inca...)
-Esti primul om ce ajunge invelit in propriul sange aici. Esti primul om care a plans cu sufletul. Iti zaresc o mare de durere in ochi. Durere cum n-am mai vazut nicaieri... Totusi, nu vrei sa stii unde esti?
-Nu stiu, batrane. Nu stiu si nici nu-mi pasa. De ce mi-ar pasa unde si de ce am ajuns? Am pierdut tot ce aveam. Durerea nu mai exista. Durerea sunt eu. Vreau doar razbunare. Vreau sansa de a imi face dreptate. Am un ocean de ura adunata din toate realitatile.
-Copila... Anca, asa te numesti,nu? Asculta-ma...
-Nu, asa ma numeam intr-o alta nume. Aici, numeste-ma cum vrei. Nu-mi pasa! Vorbeste...
-Anca, ai ajuns la ultima poarta prin care va trebui sa intri vreodata. Ai ajuns in varful semnului de intrebare al umanitatii. Aici poti afla orice despre orice, aici poti intelege, aici poti pune orice intrebari.
-Batrane, ce-mi spui tu mie? Ce intrebari sa mai pun? Nu intelegi ca am pierdut tot? Vreau doar sa echilibrez balanta cu mana mea. Vreau doar linistea razbunarii... Nu credeam ca asta poate dainui dincolo de moarte. Nu credeam ca nu pot uita ultimele lovituri primite si nebunia dragostei care m-a ucis. Nu credeam ca acest foc poate sa dainuie. Nu credeam ca voi gasi ceva aici. Ce inseamna asta? Hai, spune-mi! Unde sunt?
-Aici este pacea deplina. Aici poti avea o eternitate de liniste. Meriti asta, de asta esti aici... Ai ajuns in polul cel alb al absolutului. Aici ajung doar oamenii buni. Aici e fabrica de ingeri. Aici poti veghea lumile creatorului. Aici afli adevarul. Insa copila, razbunarea nu are loc aici. Alunga-ti acest gand.

Anca renunta sa mai vorbeasca. Muteste subit... Era sucombata intre ganduri. Era ingropata intre confuzie si ura. Intre disperare si ragaz. Intre viol si avort. Intre imaginea linistei absolute si focul razbunarii ce ardea in toata sfera sufletului ei.

***ToBeContinued***

Stramt...

***

E o lume cam stramta...

Mai asteapta cineva ceva de la mine? Mai asteapta cineva ceva la oricine, defapt? Mai vrea cineva sa ofere ceva altcuiva, in afara de propria lacomie subiectiva, defapt?

De ce nu se intampla nimic important in jurul nimanui, in ziua de azi? Istoria pare o lucrare literara, al carui drept de publicare l-a castigat cineva la un concurs bizar de aruncat cu zaruri...

Mai asteapta cineva cuvintele astea? Mai asteapta cineva orice alte cuvinte? Mai are cineva de spus niste cuvinte care conteaza cu adevarat, defapt?

De ce nu iti vorbeste nimeni despre ceva important cu adevarat, in ziua de azi? Cuvintele par o lucrare publicistica, al carui drept de publicare l-au castigat cativa nemernici, trisand la un concurs pe care nu l-ar fi putut castiga cinstit...

Mai asteapta cineva sa stie ce gandesc si ce vreau sa spun? Mai asteapta cineva gandurile altcuiva, oricui? Mai gandeste cineva altceva in afara de otrava pentru propria fiinta, defapt?

De ce nu mai are nimeni un gand cu adevarat patrunzator, in ziua de azi? Gandul pare o lucrare artistica, al carui drept de publicare l-au castigat cu totii la un concurs ilogic, cu mai multe premii decat participanti...

Faptele sunt zidite prin cuvinte, pornind de la ganduri. Cuvintele provin din ganduri aduse de altii, mai mult sau mai putin, fauritori de fapte. Gandurile sunt spuse cu mare dezlegare si nepasare, ducand la fapte despre care toti vorbesc si scriu cuvinte.

E un CERC VICIOS mult prea stramt...

Eu... Exterior... Vreau doar sa spun ca e mult mai bine cateodata sa iti pierzi speranta decat sa iti pierzi vremea sperand. Si nu-s cuvintele mele, nici gandul meu. Sunt ale unor voci care raspundeau candva la intrebarile de mai sus cu un da foarte sigur.

***

Aprilie incepuse stramt. Stramt intre vene si stramt in buzunare. Stramt intre nervi si stramt intre atatea probleme de viata. Stramt era cuvantul central al unui inceput plin de pacaleli si epitetul blestemat al tuturor fragmentelor in care realitatea era impartita de catre prier. El zacea acolo, cu suflet mic, cu ochii intredeschisi si cu unghii murdare, intre blistere si staniol, intre coji si servetele. I se tragea de la o gripa ce evoluase, in mod perseverent, intr-un timp foarte scurt, in ceva necunoscut. Talpile nu-i mai calcasera in afara perimetrului locuintei de vreo saptamana, timp in care peretii camerei il incarcerasera, din ce in ce mai stramt. Mintea si sufletul ii erau presate intre patru laturi ce se apropiau prin relativitate spre centrul lui de greutate. Peretii aceia galbeni si murdari, varuiti cu un deceniu in urma, galben din care ramasese doar o nuanta anemica. Dar afara era soare in fiecare zi. Venise in sfarsit un fel de primavara si in gradina lui din spatele casei. O cautase el si o asteptase, imbracat subtire, in alb-negrul unei patetice incercari de incalzire, pana intr-o zi cand a plecat in racoarea aia cu dinti la un prieten vechi. Gripa a pus gheara pe el intr-o clipa si l-a tintuit intr-un pat concav, cu scanduri tari ce-l faceau irascibil. Totusi soarele stralucea acum, dupa atata asteptare. Prea tarziu. Cat de ironic era sentimentul acela n-ar putea sa explice niciodata. Avea ceai si sirop de tuse in loc de sange, iar limba ii era maronie de la... faringosept, sa zicem. Incercase sa citeasca. Nietzche isi batea joc de el prin niste idei pe care mintea lui obosita si confuza nu putea sa le urmareasca de la cap la coada. Filosofia era azvarlita pe podeaua camerei, aleatoriu. Poeziile erau mult prea seci, si aproape le stia pe de rost. Il adormeau usor si-l faceau sa caste cateodata, reducand aparent si mai mult volumul acelei camere plina de germeni. Cafeaua se terminase si nu putea sa iasa sa-si cumpere. Picioarele ii erau slabe si tigarile ii erau putine. Tusea atat de tare ca se trezea din somn in miez de noapte. Gandea, uitandu-se pe pereti, in bezna. Tusea din nou... Tusea pana adormea, apoi se trezea iar. Cearcane grele. Atipea si ziua, de plictiseala unui galben insistent... Pana si luciditatea ii era stramta. Dar timpul se dilata, paradoxal... Si sudoarea ii brazda trupul stramt, ii imbiba hainele stramte... Dar soarele batea cu raze largi si orbitoare chiar in centrul fiintei lui, paradoxal... Mirosul era stramt. Sunetele se auzeau difuz ca o desinenta stramta. Dar noptile se prelungeau si soarele parea ca nu mai vrea sa mai rasara, paradoxal... Aprilie incepuse mult prea paradoxal...

***

Simturi...

Parfumul...

Miroase-a toamna calma, ruginie
Singuratatea e-n culori si-n vise
Caci se-nfirip-o urma candva vie
Pe forme fara fond si far-abscise

Pe limba mea in orice dimineata
Se impleteste gustul mortii lor
Caci frunzele dau nastere la ceata
Iar ceata-ascunde amintiri ce mor

Stau sparte-n mii de cioburi ascutite
Culoarea si speranta de-altadat'
Parfumul si durerea-s renascute
Din negre umbre care-n bezna zac

Rasare luna, soarele se frange
Odata cu parfumul amagirii
Apune orice zambet si se stinge
Lumina omenescului si-a firii...

Culoarea...

Trist, multicolor...
Norii-mi apar de nicaieri
Si dispar odata cu privirea spre altceva...
Se aduna in fata ochilor,
Din exterior spre interior ca un regret...
Imi toarna gri de matase,
Din interior spre exterior ca un suspin,
Fior ce macina mut
Amintirea picaturilor de ploaie calda...
La fel ca norii,
Nimic nu a ramas in mine decat un moment
In care ai disparut,
Trist, multicolor...

Textura...

Am ochii-nchisi si sufletul de zgura
Ca ale mele-amprente incordate
Si caut suprafete deochiate
In bezna grea gasesc franturi de luna

Si munti si vai s-abisuri imi rasar
In varf de deget si de suflet simt
Cum peste toate iar a nins cu timp
Si-n podul palmei soarele-i amar

Si uda, rece, calma si-un pic moale
Turtesc la poli iar zarea argintie
Ma plimb pe-o forma feminina, vie
Ce tremura si geme ca o floare.

Sunetul...

Poc, poc...
Ca sa nu fie poc, poc, poc...
Muhahahaha...
Diabolic, cretin.

Anti-incultura

CITESTE!!!!!

Autopacaleala de 1 aprilie...

Articolul asta nu-i pentru voi, e pentru mine. Il scriu aici doar pentru ca vreau sa ma pacalesc singur ca ii pasa cuiva. Patetic. Vierme patetic. Gunoi cu suflet.

N-am nicio idee buna azi. Incerc sa-mi golesc mintea. Gandesc in gol la nimicuri, ma ingrijorez din plin din toate. Sunt obosit. Batran si tocit. Arat cum ma simt, de asemenea. Nu mai inteleg cum poate un om de 19 ani sa fie atat de satul de viata asta? Probabil din cauza orasului, probabil de la aceleasi fete cunoscute,probabil de la prea multi dobitoci, probabil de la monotonie si probabil pentru ca am facut deja, foarte comprimat, ceea ce un om normal si caruita ii pasa de viitor si de viata sa ar face in mult mai multa vreme. E clar, imi trebuie o pereche de tenesi penali la 5 lei, o camasa colorata si un barbierit proaspat, eventual un tuns. De-ar fi asa usor sa te simti mai tanar. Paradoxul nu creaza nimic stabil, la fel cum amagirea nu creaza nimic palpabil si care sa conteze.

Nu ma mai satisface nimic. Pare o fi o criza de personalitate de aia emo, cretina, de care nu pot scapa deloc. De ce tre sa o am? Eu nu sunt asa. Firea asta a omului. Trebuie sa treci prin mult rau (chiar si fara motiv aparent) ca sa te poti bucura de bine. Simt ca trebuie sa primesc ceva ce-mi sta sus de tot in lista dorintelor, care sa-mi debusoleze intreaga existenta. As avea nevoie.

Vreau doar sa-l rog pe cel care accelereaza timpul in halul asta sa termine dracului odata cu pacaleala asta. Nu e amuzant. Nu mai am timp de nimic si sunt irascibil tot timpul. O fi de la criza economica? Au inceput astia sa scumpeasca fiecare clipa? Cum eu n-am niciun ban... Nu mai am parte de prea multe. Imi apasa greu pe suflet ceva ce ar trebui sa mi se para mult prea firesc. Nu sunt eu cel mai amarat pe lumea asta... si nu, de data asta, nu e niciun dar in propozitia mea.

A doua varianta de explicatie pentru accelerarea timpului ar fi ca se apropie ceva, un dezastru. Si parca nu mai am chef sa ma mai zbat deloc pana o sa se-ntample. Simt, dar inca nu pot vedea ce este. Si in incercarea patetica de a-mi spune ca mai este vreme, autosugestia imi accelereaza perceptia. E foarte ciudat sa te uiti la ceas sa vezi ca a trecut o ora, cand tu credeai ca au trecut trei minute. Enervanta senzatie ce nu-mi da pace de vreo saptamana!

Mi-e dor de multe. Mi-e dor de tobe, de chitara lui Dima si de un bidon de bere la sala. Mi-e dor si de un bass balbait. Mi-e dor de Mike si de o "tigare" cu el. Mi-e dor de "un long-night". Mi-e dor de terminator, sa-i mai topesc transformatoare si sa-i stric joystick-uri. Mi-e dor sa fac ceva pentru prima data. Mi-e dor sa nu stie tata ca fumez si sa nu-mi dea tigari. Mi-e dor de 1 aprilie de acum 10 ani. Mi-e dor de mama.

Mi-e dor de copilarie. De maidanul pe care jucam fotbal cu oameni pe care acum nu-i mai cunosc si impreuna cu care maidanul ala parea atat de mare si incapator. Acum imi dau seama ca sunt doar cativa metri patrati, pe langa care trec in fiecare zi, in graba. Nici nu mai joc fotbal. In schimb ce am? O mare burta pe care refuz sa o accept ca parte din mine... Nici nu te cred daca-mi spui ca gasesti ceva bun la mine, care sa-ti placa, oricat de mult mi-ar place ochii tai.

Mi-e dor sa zic niste cuvinte potrivite. Mi-e dor sa fiu mandru de ceva. Mi-e dor sa fac orice. Mi-e dor sa fac pe cineva sa rada. Mi-e dor sa simt un fior pe sira spinarii. Mi-e dor sa fiu nerabdator. Mi-e dor sa se intample ceva nou. Mi-e dor de apocalipsa.

Si m-am saturat de starea asta de absenta. Unde sunt eu? Unde sunteti voi? Unde v-ati cernut din mine?

Relativizare

Inaintez absurd spre un trecut decolorat
Prin spatiul unde candva era loc de-amintire..
De tot ce-acum in brate strang eu fost-am acuzat
Caci timpul le-a-nnodat in juru-mi ca pe fire..

Imi neg originea si chiar mai mult de-atat
Cand trec, electric, pana-nainte de creatie
Si-i vad pe toti care din viata-mi s-au cernut
S-au deznodat din mine fara pic de gratie..

Andrei, traiesti!



Pacaleala de 1 aprilie...

Sa stiti ce-am facut asta vara...

Vreau sa va arat pe unde am umblat eu vara trecuta. Pozele poate nu sunt cat se poate de sugestive, dar cele pe care le-am facut eu le-am ratacit. Asa ca am luat de pe net. Sunt doua locatii din orasul italian Torino care m-au impresionat. Ce cautam eu acolo? Pai am fost in vizita la mama pe care nu o mai vazusem deja de ani. Probabil nici nu trebuia sa ies din casa ca sa simt ca a meritat calatoria, caci ma simteam multumit sa o privesc cat a mai imbatranit si totusi cat de tanar ii este sufletul. Nu vreau sa par nu-stiu-cum, dar imi iubesc mult mama, pentru ca e singura fiinta ce nu m-a lasat balta niciodata. Revenind la turism, pe langa multe alte lucruri interesante de facut in acel oras CIVILIZAT (nu-mi mai bat gura, poate o sa o fac altadata), am decis sa vizitez manastirea ( care defapt e ditamai catedrala ) de la Superga si un monument numit Cole de la Maddalaena. Fiecare din cele doua se afla pe cate o colina, la o distanta destul de mare intre ele, dar inaltimea lor oferea o panorama excelenta a intregului oras, a muntilor si raurilor din jurul si chiar din centrul acestuia. A fost de neuitat.

In prima poza este exact privelistea orasului de langa manastirea mai sus mentionata. Cea de-a doua este de pe Cole de la Maddalaena . M-au lasat fara cuvinte, si pe lumina si pe intuneric, caci m-am reintors sa privesc in ambele momente ale zilei.

Poza de mai sus este chiar din spatele acelei manastiri ( vezi poza urmatoare ) si reprezenta, pe langa multa verdeata, aer curat, liniste, curatenie, armonie si culori, un monument in cinstea unui tragic accident de avion al unei echipe importante de fotbal locala, chiar pe acea colina, motiv pentru care a si fost construita aceasta manastire. O fi iubind Dumnezeu fotbalul pe acolo, eu stiu? Poate papa...

Prima poza este un unghi apropiat al manastirii (care pare mult mai mica decat este in realitate, datorita arhitecturii geniale), iar cea de-a doua este statuia de bronz de pe Cole de la Maddalaena. Este o veritabila statuie a libertatii din Europa. Bronz masiv, rece, privire goala, sculptata ideal si putin inverzita de vreme. Cocleala verziue nu facea decat sa-i dea acestei doamne de metal o aura extrem de misterioasa si trista, exact cum imi place mie. M-am indragostit instantaneu de locul ala. Gustasem o felie din Nirvana...

Iata si alte unghiuri si puncte de vedere ale celor doua locuri mentionate mai sus...

Un fel de curiozitate pe aceasta colina era si un obiect foarte mic si de neobservat, dar venit parca din vremuri antice. Era un fel de masa pe care erau desenate arhaic directiile catre toate orasele importante ale continentului nostru (un sistem foarte exact dar si foarte simplu - pacat ca nu am gasit o poza ), care totodata servea ca si ceas solar, cum romanii foloseau candva. Frumos, practic, util...

Sa va mai zic ce era frumos langa aceasta statuie. Pe langa oamenii civilizati si curatenia care iti sarea in ochi (roman fiind), mai era de jur imprejurul acestei statui, la ceva distanta, un gard format doar dintr-un singur lant metalic cu zale mari, sustinut de cateva bete de fier. Nu era de protectie, nu va speriati, era doar un suport pe care oamenii intemeiasera un fel de traditie. Fiecare venea cu persoana iubita, cu parintii sau poate doar singur cu visele lui si atarna de acest lant metalic un lacat pe care scria orice dorea. Astfel, am vazut sute, daca nu mii de lacate pe care oamenii le prinsesera acolo pentru eternitate si pe care scrisesera mesaje care mai de care mai sincere si/sau artistice. Probabil credeau ca acest inger de metal le va lumina dorintele intreaga viata. Pacat ca nu aveam lacat cand am fost...

N-am sa uit acea mare de verdeata care parca era in stare sa extirpe orice cancer pulmonar. Sper sa ajungeti si voi pe acolo, e ceva chiar unic. In speranta ca n-am plictisit auditoriul inca si pentru a fi cat mai concis, nu mai fac niciun comentariu la adresa turismului infect din Romania, tara mea de glorie, tara mea de dor.

Calatoriti, caci intre gunoaiele lumii stau ascunse si colturi de rai in care poti sa-ti reintineresti sufletul si sa-ti vindeci toate ranile. E un mare pacat sa fii legat doar de un loc intreaga viata.

Spiritul tau vrea sa fie liber!

Despre gunoi si renastere...(M-I version 7.o)

Uita-te bine la titlul asta. Cate se ascund in el, nici nu-ti poti da seama. Incearca sa gasesti tu singur cat mai multe sensuri inainte sa-mi citesti nebuniile...

Iata-le:

DA. Vreau sa spun in primul rand ca esti un gunoi. Si cand spun asta nu ma refer doar la tine. Ma refer si la mine si la orice poate respira pe lumea asta. Suntem niste deseuri, prin substanta din care suntem alcatuiti si prin toate faptele pe care le facem. O derivata pe un interval nedefinit al unei functii ori prea complexe, ori prea simple, pe care nu sta nimeni s-o rezolve pentru ca e plictisit sau prea prost. Nu indrazni sa ma contrazici, gunoi ce esti. Nu e nici macar o insulta, e doar crunta realitate. Minciuna in care te scalzi e defapt o mare groapa de gunoi a universului, numita umanitate, iar tu esti undeva sub toate celelalte miliarde de miliarde de tone de gunoi mai proaspat si mai norocos decat tine sa fi fost aruncat mai pe urma. Nu te simtii inferior... Totodata stai pe alte miliarde de miliarde de tone de gunoi mai putin norocos, aruncate inaintea ta de o forta... divina sa-i zicem. Va incurcati unul pe altul, va transmiteti mirosul stricat si va stalciti reciproc. De atata gunoi, nici macar nu-ti poti gasi pozitia, ortogonal vorbind, in asemenea morman. Omogenizarea incepe sub propria greutate si sub greutatea gunoaielor de mai sus, mai grele, mai norocoase. Omogenizarea te face un gunoi. Gunoi cu suflet. Astfel, daca Ox tinde la infinit si Oy tinde la infinit, integrala ta defineste o arie care tinde la 0. Iata! Conditia omului, din punct de vedere matematic. Oricat de concava, convexa sau poate constanta ar fii functia ce te defineste, graficul ei se reduce la un punct in acest sistem de referinta al gunoaielor. Si daca nu te-ai prins, da, M-I vine de la matematica-informatica. Version 7.o vine de la System of a Down, stiti voi de unde ("Eating seeds as a past-time activity", gunoaie ce sunteti). Cat de real cu putinta...

DA. In al doilea rand vreau sa iti spun de gunoaiele din jur. In afara de oameni, exista si gunoiul oamenilor. Oriunde ai merge, oriunde ai vrea sa scapi de ele, nu poti. Suntem inconjurati de gunoi pe care nici macar nu-l mai observa nimeni, cu exceptia catorva oameni care se numesc ecologisti. Ii admir dar sunt cam fraieri. Astia-s culmea... Nu stiu ca lupta pentru o cauza pieduta? Fiecare punga, hartie, cutie, ambalaj, eticheta, sticla, bucata de aliment alterat, bucata de mobilier uzat, toate sunt nemuritoare si exponential in crestere. Cu cat suntem mai multi oameni, cu cat avem mai multa nepasare, cu atat agravam mai tare acest cancer incurabil. Nici un colt de natura nu va scapa de mania mainii care lasa in viteza, uitandu-se mai intai in stanga si-n dreapta ca sa nu para ea pacatoasa, bucata cu bucata, un mare morman de gunoi peste tot in jur. Si ca tot mai vorbeam eu de Romania, tara oamenilor cei mai liberi in stil si nesimtire, raportand nivelul de civilizatie la cantitatea de deseuri, noi avem un record de nepasare pe care cartea recordurilor negative il consemna zilnic. Biblia neagra ce scrie adevarul absolut despre om, cat se poate de concis si calculat, nu povesti cu despartit ape si barci pline cu porci. Ne auto-intrecem. Aveam eu un gand cand eram mai mic... Gandeam ca fiecare bucata de gunoi trebuie sa fi avut o poveste proprie, o mana care sa o fi aruncat, un creier caruia sa nu-i fi pasat de pamantul nostru, al tuturor. Mana care a fost si a mea candva, recunosc, dar asta s-a schimbat. (Tu recunosti macar?) Si gandeam ca daca m-as apuca sa scriu fiecare poveste a gunoaielor, nu numai ca n-as avea timp si ar dura la infinit, dar n-as avea nici loc practic pe Terra pentru atatea volume. Ca sa nu mai zic ca n-ar sta nimeni sa le citeasca, cum nu sta nimeni sa judece o clipa cand arunca gunoi zicandu-si ca nu o sa se cunoasca. Nu-i rau, ce-i drept, pentru ca are dreptate. Dar pas cu pas, facandu-ne loc in mana puturoasa pentru a face mai repede nu-stiu-ce activitati prostesti, reducem ireversibil locul in care putem sa le facem. Lenea, motorul progresului. Lenea, motorul autodistrugerii. Constientizarea trebuia inceputa odata cu progresul, cu tehnologizarea, cu infiintarea si infiltrarea plasticului in vietile noastre. Colorate, moarte, stalcite, gunoaiele zac cum zacem si noi intre noi. Sa fim noi dumnezeii acestui fenomen? Avem noi acest drept? Atunci inseamna ca functia lor si functia noastra definita in paragraful de mai sus sunt perfect izomorfe. Izomorfismul este aruncarea inconstienta, fiind bijectiv (daca un om arunca un gunoi atunci el este (si este unic) un gunoi) si deasemenea respectand proprietatea ca elementul neutru celei de-a doua functii devine neutrul primei functii. (omul nepasator = gunoi pe care nu-l strange nimeni). Sper sa ma inteleaga cineva. Trezirea! Probabil prea tarziu...

Suna chiar atat de grav? Desigur.

DA. In al treilea rand vroiam sa vorbesc de renasterea umana. Renasterea ( a se citi nastere din nou, cu sens de innoire a spiritului, nu conceptul artistic cu acelasi nume ) este o stare de improspatare a fiintei din care te compui, de care ai nevoie, ciclic. Cum toate piesele formeaza un intreg, umanitatea intreaga are nevoie de renastere cand si cand, cand oboseste sub greutatea propriei prostii. Cateodata, pur si simplu se satura de propria incoerenta. Renasterea este practic imposibila, gandindu-te in sensul ca asta ar inseamna sa fii din nou nascut la fel ca prima data, sa dai restart game. Ziceam in articolul cu gara despre ireversibilitate, ei tocmai acel tren fara usi nu te lasa sa faci asta. Nici macar load de unde iti place sau de unde te simti in siguranta nu poti da, pentru ca nu exista save. Nimeni nu mai este in stare sa se salveze din nepasarea celorlalti. E o incordare prea mare in acest maidan, in aceasta troiana de jeg. Nici macar un sistem de salvare nu exista. Nici nu cred c-a existat vreodata. Poate doar atunci cand inca erau copaci pe care nu erau scrise sume de porecle ridicole cu rezultate cretine. Salvari? Singurele care au conotatie practica ajung prea tarziu, prinse fiind in trafic de gunoaiele de beton si fier ( construite de gunoaie de carne) ce impiedica acest proces de vindecare. Plecand din (0,0) spre o traiectorie ascendenta spre infinit, iar datorita intarzierii acestor salvari, functia noastra capata o deviere de bumerang si se intoarce in origine. Moartea. Poate ca de aici si ideea cu renasterea. Totusi, sa nu deraiez in alta gara, renasterea capata un sens doar atunci cand omul este considerat practic un gunoi, asa cum l-am axiomatizat eu mai sus. Astfel, renasterea devine reciclare. Reciclarea gunoiului uman. La fel cum gunoiul produs de noi este reciclat ici si colo prin dinti de fier, insuficient pentru a mentine un echilibru stabil insa, la fel si gunoiul din om poate fi reciclat. Si nu, nu ma refer la excremente si tot ce inseamna ele, ma refer la genul asta de ganduri desertice, daca este cazul. De asemenea, cum multe gunoaie nu sunt reciclate, ele zacand aievea pe dealuri si in gropi infecte, la fel si spiritul uman poate ramane in mizerie fara speranta de schimbare, pentru totdeauna. Nimanui nu-i pasa de un gunoi, gunoiul poti fi tu. E in puterea fiecaruia. Este vorba despre reciclarea starii inconveniente (si care nu reflecta imaginea functiei tale) pana la ajungerea la un punct clar din care poti incepe sa te schimbi. Asta, gunoiule, trebuie sa faci... E singura reciclare care iti este permisa. Schimbarea caii pe care ai ales-o gresit. Eliminarea amanuntelor care te fac un gunoi. Eliminarea micilor defecte si construirea unei dorinte spre perfectiune. Numai asa iti poti lasa purtata de vant carnea de plastic cu slogane si marci pamantene. Numai asa poti ramane nemarcat de sistemul lumesc de coduri de bare ce inchid ingerii in inchisori de cifre. Numai asa spiritul tau se poate inalta deasupra mormanului celorlalti si numai asa functia ta are un domeniu de definitie pentru a putea fi corect exprimata.

Si, in final, DA. Probabil ca acum la sfarsit imi mai ramane doar sa te rog sa ma consideri un gunoi, pentru ca te-am jignit. Sunt, recunosc... Dar au inceput sa dispara de pe mine insemnele si marcile indobitocirii in masa, care m-au marcat cat inca eram incostient si naiv. Vreau sa recunosti si tu! Vreau sa te vad cum iti dai seama ca doar pas cu pas, impreuna, avem o sansa de a ne salva. Singuri nu avem putere. Suntem gunoaie. Dar pentru ca am aspiratia mizerabila de a vrea sa deschid mintile lucide din mormantul asta fara scapare, totodata ma voi ridica si pe mine impreuna cu voi dintre rugina si prostie. Daca vreti. Daca ma ascultati. Daca va pasa. Cheia renasterii este curatenia si puritatea. Incepeti de azi. Incepeti acum. Incepeti din exterior spre interior, iar cand veti sfarsi, in voi va straluci lumina implinirii de sine.

Suna chiar atat de greu? Nu.

Anti-insomnie

DORMI!!!!

Gara...

Iti aprinzi o tigara metafizica. Tragi un fum plin de sete ca si cum de asta ar depinde intreaga ta tonalitate interioara. Apoi expiri ca si cum ai fi aruncat o grea povara de pe umeri. Te uiti la patratele de ciment crapate si la iarba ce apare razlet dintre ele. Mult pamant imprastiat ce murdareste cu a sa putere datatoare de viata intreaga suprafata. Adie vantul si parca de atata adiere s-a invinetit si cerul. Te uiti spre el si spre ceasul vechi de pe acoperisul tristei cladiri a garii. Nu mai functioneaza de mult timp. Mai tragi un fum, apoi esti intrerupt... Semnalul loveste urechile tuturor celor prezenti... A, stai... Esti singur. Nu mai e nimeni pe peronul asta. Astfel, sunetul capata un ecou care-ti face sa vibreze intreaga fiinta. Dar... Cum? Unde-s toti? Acum cateva clipe ii vedeai. Iar gara asta goala si trenul pe care nu stii de ce-l astepti. Tu nu-l astepti in mod voluntar, pentru ca nu stii cum naiba te-ai trezit din nou singur aici. Insa trenul vine inevitabil...

Stai mereu langa o anumita linie. Stii ca exact acolo o sa soseasca tot timpul. Niciodata nu te-ai inselat. Niciodata n-ai stiut de ce. Dar totusi unde-i toata lumea? Parca-i simti cum se misca, cum vorbesc si cum isi misca nerabdatori picioarele in asteptare. Iar au disparut? Ai un sentiment ciudat. Familiar. E aceeasi gara pentru fiecare, insa nu va intalniti niciodata, ca si cum timpul s-ar dilata la infinit, facandu-va sa asteptati cu totii singuri trenul Trecut-Viitor. Sau Trecut-Prezent... Oricum, de un lucru esti sigur: toate sunt (extrem de) personale. Nici unul rapid.

E 3 fara douazeci... Rasuna vocea crainicului: "Trenul personal Trecut-Viitor nr. 313, cu directia Trecut-BEREsti-Fumeni-Tristenii de munte-Inimosi-Lacrimeni Balti-Fericeni-Valea Necazului-Speranta Mica-Zdrobesti-Dealu' Rosu-Balaieni-Carbunesti-Vazduhu' 'Nalt-Tzimtzirimesti-Viitor, soste in statie la linia franta. Atentie la linia franta. Stationarea dureaza un minut. " Te uiti, aruncand tigara cu nepasare, la linia langa care stateai. Era singura linie franta din toata gara. Se puntea? Aveai dreptate si de data asta.

Iata ca apare si trenul in care nu reusisei niciodata sa te urci. Erai curios intr-un fel, dar de fiecare data te blocai si nu-ti aminteai de ce usile lui parca nu vroiau sa te primeasca... Din departare apare acelasi monstru de otel, sacadand dupa forma neobisnuita a sinei lui. Iti pare ca pamantul e plat... Caci il vezi in departare minute in sir, iar el pare ca nu se apropie. Apoi devine din ce in ce mai mare si mai clar. E ruginit, e gaurit si totusi e plin cu carne vie. Cu cat se apropie, cu atat poti vedea mai bine primul vagon. Fete cunoscute: prieteni, profesori, necunoscuti care te-au salutat fara sa-i cunosti, familia, fete cu ochi frumosi ce te-au privit printre gene, barmani, membrii trupelor ce le-ai vazut prin concerte. Toti stau la clasa intai, confortabil. Par fericiti, asa cum iti place tie sa ii stii. Zambesti. Par ca nu se grabesc si ca vor sa-ti multumeasca de prezenta ta in viata lor. Unii chiar si-au lipit nasul de geam si altii iti fac cu mana. Oftezi si privesti cum trece prin fata ochilor tai o mare parte din viata ta... Esti confuz... Inaltator de confuz...

Apoi urmeaza vagonul locurilor: nisp din Vama Veche, bucati din asfaltul pe care ai mers spre toate locurile in care ai umblat, crengi de brad, aer de munte, panorame multicolore, iarba verde, chiar si putin soare dupa un nor ce sta pe unul dintre scaunele trenului. E si negura ce-ai privit-o cum se coboara din varfuri inalte... E si ceata prin care ai mers atatea dimineti. E cararea din padurea cu frunze moarte, e scoarta copacilor batrani putin aspra si noroiul cu miros de ploaie din curtea bunicilor tai. Un val ce scalda un tarm pe care ai calcat candva. Un card de pasari zburand si un porumbel pe o statuie fara membre. Ochii iti lacrimeaza reci si alergi cativa metrii ca sa mai tragi putin cu ochiu la tot... Inca nu a incetinit indeajuns de mult sageata ruginie... Nu poti tine pasul cu ea... Renunti...

Urmeaza vagoanele cu visuri, cu promisiuni, cu strangeri de mana si cu sperante. Asta-ti cauzeaza un fel de dezamagire fata de propria persoana, caci multe dintre toate ce le vezi nu s-au adeverit. Te-ai mintit! Sau poate erai prea mic, prea devreme sa-ti poti da seama de ce poti si ce vrei cu adevarat. Poate ca da... Erai altcineva... Hei, unde se duc si astea? Nu le-ai putut admira decat prea putin... A trecut si vagonul asta...

In coada vine un card de vagoane multimedia: filme, muzica, poze, jocuri, sunete... Tot ce-a fost virtual in viata ta. Tot ce n-ai simtit si ai crezut ca simti. Tot ce-a aparut pe un monitor si ti-a patruns in creier prin sistemul optic. Tot ce ti-a ofilit spiritul liber. Tot ce te-a tintuit de un scaun ca un blestem calculat malefic de creatorii lui. Au fost frumoase si astea... Citisei tu o data despre trenul asta pe un blog cu multa gheata... Atunci? Acum? Nu-ti mai poti da seama... Esti inlemnit...

Stai inert, chiar daca trenul a oprit de cateva secunde. Era prea mult ce ai vazut. Ai vrut sa te sui in el, dar ai observat din nou ca nu avea usi. Asta era! Nu avea scari sa te agati de ele macar. Nu avea nici o excrescenta, iar gaurile erau prea stramte sa te poti strecura. Era clar, din nou nu te vei putea imbarca. Erai condamnat sa-ti privesti componentele evolutiei tale cum trec prin fata ta, fara sa li te poti alipi...

Ti-ai dat seama ca nu poti veni din trecut cu niciun tren si spre viitor nu exista niciun mijloc de transport pe care-l poti prinde. Ti-ai dat seama ca picioarele tale, pas cu pas, doar ele te pot duce spre destinatia dorita. Ti-ai dat seama ca nu te poate duce nimeni unde vrei, decat tu. Ti-ai dat seama ca nu poti calatori in timp, ca tot ce ramane in tine e privelistea acestui tren din ce in ce mai lung. Ramane in sufletul tau intreaga ta viata. Abia dupa ce ti-ai dat seama de toate astea ai putut sa te misti si sa pleci din acea gara... Era inutil sa-ti doresti sa-l mai privesti, plecase...

Ai coborat usor treptele inimii tale si ai iesit din piept, prin capilare si prin pori deschisi de melancolie. Esti din nou inconjurat de ceilalti si ii poti privi si asculta. Si cat de mult ai fi vrut sa nu-ti fi dat seama de nimic... Iar te pierdusei printre amintiri asteptand un tren...

Acum iti aprinzi o tigara cat se poate de reala si tragi fumul, ca si cum de asta ar depinde intreaga ta integrare in exteriorul asta incoerent... Expiri, ca si cum ti-ai dori ca fumul sa-ti fi alungat o mare povara dintre toate sinapsele... Uman.

Ti-e scris in suflet:"Pas cu pas, doar asa se poate..."

Clepsidra...

Azi era o zi buna pentru a muri. Inca mai e, pentru ca simt fiecare secunda cum ma strange de aorta si nu ma lasa sa tac... Ce urmeaza e destul de dureros, nici macar n-am idee cum o sa sune sau cum sa o spun. Incerc. Cerul e pictat frumos de doliu si lumina lui se reflecta inaltator in ochii mei care il tot privesc de ceva vreme. E un sistem intre gandirea mea si cerul asta brazdat cu aur, un sistem asemanator cu o clepsidra in care sufletul meu curge paradoxal spre partea de sus... Cum nisipul unei clepsidre normale curge lin, atras spre centrul pamantului, asa curg eu, atras de soare, de vazduh. E prea devreme sa ma intelegi, asa ca asculta. Se intuneca si simt cum apun impreuna cu soarele. Am vazut lumina prea mult cautata de la capatul tunelului astazi. Zic toate astea pentru ca azi am simtit, si fizic si psihic, cum era sa mor. Groaznica revelatie!

"Intoarce clepsidra, da timpul inapoi..." spunea un vers candva, ce-i drept ironic si in deplina cunostinta a ireversibilitatii nisipurilor timpului. Probabil ati observat ca oricum ai intoarce-o, nisipul curge. La fel orice i-ai face, timpul trece, mai relativ sau nu. Partea importanta e ca nu ai nelimitat nisip, caci se termina inevitabil, insa va fi mereu o mana sa intoarca clepsidra, imediat ce o viata s-a scurs. Singura pozitie in care nisipul ar sta pe loc ar fii cand clepsidra este culcata pe o parte. Acea pozitie eu o confund cu doua concepte de care ma lovesc accidental in mine: moartea si creatia. Voi incerca sa impletesc niste cuvinte spre a-mi sprijini afirmatiile cu putina logica.

Clepsidra mea se rastoarna cand incep sa creez ceva ce o sa ramana. Simt ca timpul sta pe loc. Ar trebui sa faci si tu asta. Creez deci, pentru ca simt ca sunt pe moarte.. Iata-mi cuvintele... Iarta-mi cuvintele... Cuvinte pot, cuvinte fac...

Doresc sa subliniez un fapt pe care multi nu il observa din ignoranta sau pur si simplu pentru ca nu au nevoie, fiindca sunt prea ocupati sau fiindca deja fac ce urmeaza sa spun eu: poti muri oricand, chiar si acum citind asta. Carpe diem! Fiecare clipa este ceea ce este, o singura data in viata. Ai o singura sansa de a face ceva cum trebuie, cand trebuie. Daca ratezi, intensitatea, cheful, satisfactia nu vor mai fii aceleasi, chiar daca vei reusi intr-un final sa obtii ce ti-ai propus. Daca ratezi, vei auzii acea voce in constiinta facand scenariul mai bun pentru o situatie care a trecut. Se numeste nemultumire, comparand ce ai facut in realitate cu ce stii ca ai fi putut face. Probabil iti e familiar sentimentul. Nu te alarma... E normal sa gasesti solutii mai bune cand nu esti sub presiune. Azi am trecut printr-un moment din ala apasator, rezultatul fiind devastator pentru persoana mea. Asa ca ma gandesc ca e din nou aproape maine si n-am facut azi nimic care sa ramana consemnat pentru ce va sa vina. Asa ca ma gandesc ca as putea muri oricand, cat de curand, fara sa fii facut mare lucru. Nu, nu am pitici pe creier de data asta. E foarte real ceea ce simt. E foarte real ceea ce m-a facut sa fiu atat de pesimist. E uman, normal, banal, monoton de simplu sa-ti spui si tu acelasi lucru cateodata. Nu-ti fa griji! Important e sa faci o diferenta. Eu unul incerc sa-ti las scris un sfat, poate ca amintire a mea sau doar ca amintire a acestei zile negre de 27 martie 2009. Traieste fiecare clipa ca si cum ar fi ultima...

As dori sa consemn azi doua palme mari si grele pe care le-am primit in plina figura de la stimata doamna viata. Asta ca sa ma intelegi de ce-ti spun ce-ti spun. Sunt legate intre ele, elegante si subtiri... Plumb imbracat in carne de timp... Incap in manusa oricui. Chiar si a ta, chiar si a prietenilor sau persoanelor tale iubite. Sper sa ma intelegi. Prima dintre ele a fost una aproape fizica, care mi-a ratat chipul cu cativa milimetri, ricosand drept in inima. M-am intunecat de furie de la un lucru pe care il vedeam cu atata incredere ca pe o cale de urmat, un umar si un refugiu pur in lumea asta murdara. N-o sa-ti zic ce anume m-a dezamagit, pentru ca nu conteaza. Generalizand, m-am inselat atat de tare incat mi-a explodat sangele in vene. O dezaprobare a fiintei mele, cantata din cristale de lacrimi... Amar... Legatura cu a doua este ca ricoseul mentionat mai sus chiar m-a lovit in inima la propriu, putin mai tarziu, sub forma unui mic atac de cord (poate exagerez ca nu stiu termeni medicali, dar a fost grav)... Oricum, ideea e ca am simtit o durere foarte mare in inima si parca 10000 de ace m-au facut sa lesin. Credeam ca o sa mor si intr-un fel eram fericit pentru o miime de secunda. Partea rea e ca n-a fost un lesin instantaneu, ci a durat aproape 30 de secunde in care am simtit cum imi suna ceasul pana m-am vazut la pamant. Defapt nu m-am vazut, m-a vazut un parinte care inlemnise de spaima cu cateva clipe inainte. Am vazut cam tot ceea ce am facut in viata mea si a contat. Nu e fals ceea ce se spune, chiar vezi. Chiar vezi si lumina si auzi vocea ce te striga. Vezi tot ce ai pierdut, tot ce ai si tot ce nu mai ai. Toate pacatele iti sar stridente in ochi, caci memoria se intinde foarte plan si poti vedea tot, sistematic... Mi-e groaza de ce-am vazut...

Ideea e ca din ce-am vazut am tras concluzia ca nu am facut prea mare lucru cu viata mea. Ideea e ca trebuie sa fac. Ideea e ca mai am o sansa. Ideea e ca sunt norocos. Ideea e ca am tras moartea de par si de ungii... Ideea e ca vreau sa stii cat mai constient conditia in care te afli. Ideea e sa stii ca ai doar o singura viata pe care defapt nu o ai, caci nu esti tu stapanul absolut al ei. Neprevazutul este stapanul absolut si el te poate lovi oricand, oriunde, fara motiv. Asa ca, draga prietene care ma citesti, iti doresc sa ramai cu accentul pus pe fiecare lucru care iti place si care te face sa simti ca traiesti. Iti doresc sa nu treci prin ce am trecut eu, iti doresc implinire.
Sper sa te fi ajutat cu ceva.

Tu ai simtit vreo data, macar in vis, momentul in care inima ti s-a oprit si toate venele ti s-au umflat, ca niste cimpoaie intonand imnul mortii? Banuiesc ca nu...

Ai grija de viata si fa ce-ti place. Fii tu stapanul vietii tale.

Dintr-un colt de inima, Andrei C.