Confesiunea... < II (partea a) >

Confession II - The other side...

There's always another side to the story...

Pur, incarcat de o lumina calda ce-l umplea in intregime si usor ca o pana din aripa unui inger, ningand din ceruri. Ea nu era deloc sigura: sa fi fost vorba despre sufletul ei? Curata, calma si inaltatoare, simtea cum constiinta imaculata ii ridica intreaga fiinta pe o raza scapata printre nori, ca un rasarit plin de alinare dupa o noapte plina de colturi ascutite si rani usturatoare.

Nu isi dadea seama ce se intamplase cu ea. Nu era sigura daca viseaza sau daca ceea ce vede este real. Parea un vis in care se trezise, dar nu-si putea aminti unde si cine este. Avea senzatia ca timpul nu mai exista, caci miscarile pe care le facea, asemanatoare cu ale unui copil cand se naste si nu stie exact ce cauta si cum a ajuns pe aceasta lume, pareau ca dureaza unele ani, altele clipe... Se obisnuia destul de greu cu trupul acela format din fibre si oase astrale. Erau lipsite de un etalon, erau lipsite de o masura exacta si, acum, aici, parea ca rabdarea e totuna cu fulgerul, ca lumina se odihneste pe spinari de melci minusculi formati din materie cat pentru a sculpta o infinitate de lumi. Apoi a deschis mai tare ochii, pentru ca si-a dat seama ca intr-un vis ar putea face orice vrea, fara limite in spatiu sau timp. A deschis ochii atat de tare incat a invelit un intreg univers in pleoapele ei. A simtit valuri pe gene, vulcani eruptand si o societate minuscula in genunchi in fata pupilelor ei. A fost un fel de dilatare necontrolata, la care nu se astepta. S-a simtit ca atunci cand un copil face primul pas si cade, nestiind de ce este in stare cu adevarat piciorul sau si ce inseamna durerea unei caderi. Putea sa se joace intre spatiu si timp cum nu si-ar fi imaginat vreodata in niciun vis. Nu putea fi vis, era sigura. Nu era nimic in jur si totodata putea vedea un tot foarte compact. S-a gandit sa se ridice din amortirea aceea... Simtea nevoia de a se aduna, se simtea fragmentata. Apoi, deodata, ca un tunet asurzitor, a vazut pentru o clipa, ca printr-un tunel spatio-temporar, lumea pe care tocmai o parasise. Trupul ii era fragmentat acolo, in balti de sange. El... Era si el acolo, uitandu-se in gol... Si-a amintit deodata toate cunostintele umane pe care le avea. A incercat sa le reprime, a incercat sa le nege. Vroia sa nu fie constienta si sa uite din nou scena asta macabra, impreuna cu toata viata de pe acea lume absurda. A realizat cine este si ca tocmai murise, intr-un mod foarte violent si dintr-un motiv foarte nedrept. Era un sentiment pe care omul nu-l simte decat dupa ce paseste afara din trup in mod involuntar. Inmarmurita, privea acel om pe care il iubise atat de mult. Privea si simtea o durere mult mai mare decat cea pe care o simtise fizic, inainte de moarte. Privea in ochii lui nebunia ce-l facea sa-si doreasca sa-i devoreze organele. Se privea din exterior, isi privea ochii devorati de acea dementa cauzata doar dintr-o gelozie prosteasca. Simtea ca asa ceva nu-i trebuie dat nimanui sa vada, ca acea stare ne se cuvine sa iasa din cutia Pandorei pentru nimeni, oricat de multe greseli a facut in viata lui. Durerea cantata la propria-ti carne de vocea propriei tale iubiri. A inchis ochii pentru ca nu-si mai dorea sa stie. Sa vada. Era adevarul absolut ce o invelea, o orbea, o trezea, o ucidea, o curenta, o invia, o alinta, o curata, o vindeca si o facea sa verse cascade de lacrimi ce curgeau, fara gravitatie, haotic, prin camera plina cu sangele ei, ca o proiectie hologramizata intre doua realitati. N-a avut prea mult timp pentru a realiza toate astea, caci senzatia de vis i-a fost furata de o forta necunoscuta, aruncand-o din nou la pamant, in bezna. Sa fi fost un fel de lesin? Nu-si dadea seama. Era o amortire undeva intre somn si o liniste sacra...

Pur, incarcat de o lumina calda ce-l umplea in intregime si usor ca o pana din aripa unui inger, ningand din ceruri. Acum era sigura: era vorba despre sufletul ei. Curata, calma si inaltatoare, simtea cum constiinta imaculata ii ridica intreaga fiinta pe o raza scapata printre nori, ca un rasarit plin de alinare dupa o noapte plina de colturi ascutite si rani usturatoare... Prea usturatoare...

A zacut, ca intr-o cadere libera oprita de timp, gandindu-se fara sa vrea si chinuindu-se sa alunge orice gand, timp de cateva generatii intregi sau poate doar cateva clipe. Gandul la moartea ei. La acest pas pe care l-a facut involuntar. La tot ce nu apucase sa faca si la cuvintele nerostite care au pierit odata cu limba ei. La acceptarea conditiei de nefiinta si la ce ar putea sa urmeze acum. La imaginea care ii fulgerase in minte, la clipa de constientizare. La nedreptate, la coincidente si la conditii neprielnice din realitatea umana. La timp, dusmanul cel mai aprig. Apoi raza ce ii sustinea greutatea a inceput sa o traga in sus. Nu se mai zbatea, nu se mai misca, desi acea forta de blocare ii daduse drumul. Sau poate se integrase mult prea bine in gandurile acelea taioase. Incepuse sa urce lin, cu fata in sus, catre o destinatie nestiuta. Avea in fata sori si luni, stele, universuri intregi, centuri si constelatii... S-a intors, dar nu cu trupul pentru ca nu-l mai simtea deloc, ci cu mintea inecata in tristete. A privit in urma ei. Sangele a inceput sa-i curga din ochi, pentru ca durerea acelei despartiri era mult prea mare. Putea sa-si vada visele, sperantele, prietenii, oamenii dragi si locurile care insemnau cel mai mult pentru ea. Vedea si toate locurile prin care si-ar fi dorit sa mearga. Vedea si linia destinului ei cum statea rupta, atarnata de o stea si adiind in directia unui vant rece, interstelar. Era ca un yoyo abandonat de un copil plictisit si absent. Urca din ce in ce mai sus si toate deveneau din ce in ce mai mici. Toate deveneau din ce in ce mai irealizabile, mai ireversibile. Si le pierduse pentru ce? Pentru o farama de dragoste? Din cauza implicarii prea mari? Datorita sirului de evenimente datorate unui singur pamantean? Dupa ce vazuse acest adevar, aceasta viziune, aceste motive ii pareau absurde. Pierduse orice sansa si primise doar o urcare ilogica spre un loc necunoscut. Doar o miscare haotica spre nimic. Doar o melodie ce-i urmarea caderea...



My Dying Bride - For My Fallen Angel


A ajuns dupa o eternitate de urcat, intr-un final, undeva. Nu era nimic aici, decat o mare de nori si un batran langa o poarta... In urma acestei ascensiuni, ura nascuse un foc amar in intreaga ei goliciune. Avea in minte doar razbunarea. Vroia sa-l vada pe Andrei mort. Era plina de sange, de la atatea lacrimi iar batranul o privea cu uimire. Pesemne ca nu mai vazuse pe cineva intr-o durere atat de mare. S-a apropiat de ea:

-Copila, stii unde te afli?
-...(nu poate spune nimic, inca...)
-Esti primul om ce ajunge invelit in propriul sange aici. Esti primul om care a plans cu sufletul. Iti zaresc o mare de durere in ochi. Durere cum n-am mai vazut nicaieri... Totusi, nu vrei sa stii unde esti?
-Nu stiu, batrane. Nu stiu si nici nu-mi pasa. De ce mi-ar pasa unde si de ce am ajuns? Am pierdut tot ce aveam. Durerea nu mai exista. Durerea sunt eu. Vreau doar razbunare. Vreau sansa de a imi face dreptate. Am un ocean de ura adunata din toate realitatile.
-Copila... Anca, asa te numesti,nu? Asculta-ma...
-Nu, asa ma numeam intr-o alta nume. Aici, numeste-ma cum vrei. Nu-mi pasa! Vorbeste...
-Anca, ai ajuns la ultima poarta prin care va trebui sa intri vreodata. Ai ajuns in varful semnului de intrebare al umanitatii. Aici poti afla orice despre orice, aici poti intelege, aici poti pune orice intrebari.
-Batrane, ce-mi spui tu mie? Ce intrebari sa mai pun? Nu intelegi ca am pierdut tot? Vreau doar sa echilibrez balanta cu mana mea. Vreau doar linistea razbunarii... Nu credeam ca asta poate dainui dincolo de moarte. Nu credeam ca nu pot uita ultimele lovituri primite si nebunia dragostei care m-a ucis. Nu credeam ca acest foc poate sa dainuie. Nu credeam ca voi gasi ceva aici. Ce inseamna asta? Hai, spune-mi! Unde sunt?
-Aici este pacea deplina. Aici poti avea o eternitate de liniste. Meriti asta, de asta esti aici... Ai ajuns in polul cel alb al absolutului. Aici ajung doar oamenii buni. Aici e fabrica de ingeri. Aici poti veghea lumile creatorului. Aici afli adevarul. Insa copila, razbunarea nu are loc aici. Alunga-ti acest gand.

Anca renunta sa mai vorbeasca. Muteste subit... Era sucombata intre ganduri. Era ingropata intre confuzie si ura. Intre disperare si ragaz. Intre viol si avort. Intre imaginea linistei absolute si focul razbunarii ce ardea in toata sfera sufletului ei.

***ToBeContinued***