Mai bine.

Mi-a impietrit coloana de cand stau pe scaunu asta. Cel putin asa ma simt. Insa nu ma deranjeaza, chiar deloc. Sunt relaxat. Ordine, curatenie, camera pare mult prea statica. Muzica e la un volum nesesizabil. Soarele si-a inchis standul de insolatii si s-a dus spre alte emisfere. In camera mea inunda o stare de moleseala si somnolenta. Zdrobitoare, as putea spune. Acum tot ce-mi doresc e sa scriu ce mai gandesc in ultima vreme.

Aproape-i gata tot, aproape-s om. Parca aud si la radio deznodamantul dezamagitor, intr-un fel. Parca-mi citesc in ziar discordanta dintre dorinta de a ramane pe meterezele mizantropiei si cotloanele vietii care ma duc inevitabil inainte, fortandu-ma sa ma schimb putin cate putin. Stati linistiti, tot eu raman, insa mai evoluez un pas, apoi inca unul, la fel cum facem toti pana nu ne mai recunoastem trecutul si ramanem uimiti cand ne vedem intr-o poza veche sau ne ascultam vocea pe o inregistrare invechita. ("ASTA-S EU?:O"). Nu ma schimb, miezul ramane acelasi copt de februarie. Mai intaresc insa cate un strat impermeabil de piele si sclerotica. N-am voie sa ma doara, n-am voie sa plang, n-am voie sa fiu slab. Despre mine, in continuare, aflati-mi descompunerea in factori primi... Nehotaratul si-a luat azi viata in dinti, alegand, din multe rele, raul cel mai bun. Nepasatorul s-a saturat sa nu mai spere si a plecat in vacanta acolo unde si-a dorit dintotdeauna (nu mi-a zis nici mie, asa ca n-am cum sa va spun). Golanul a plecat la culcare putin ingrijorat si rusinat. Obosise de atatea inutilitati faptuite. Indignatul s-a schimbat in multumit, vazandu-i pe astia mai negri cum renunta. Acum probabil, fiindca a avut si niste articole mai reusite, frustratul isi face griji ca ceea ce-o sa scrie n-o sa fie decat o pierdere de timp, atat pentru el, cat si pentru tine. Greu ii apasa gandul pe suflet, insa deschizandu-si inima, spera ca nu va da gres. Lenosul si-a dat demisia in urma celor relatate mai sus dar inca pandeste in coltul ochiului meu, gata oricand sa speculeze. Celelalte bucati se zbat si bat intre ele, undeva in neantul umanului meu. Nu pot dezlusi mai mult de atat.

Gasesc si bucati din altii ratacite prin mine asa ca iar m-a apucat un fel de dor de multe lucruri ce m-au construit, treptat, pana la acest nivel 19. E o voce ce-mi spurca limpezimea gandului cu amintiri. Oftez si-mi aprind o tigara. Ascult un blues vechi si bun. Ma uit in camera asta si-mi dau seama cate s-au intamplat pe aici. Asta e un punct de concentrare in plasa destinelor oamenilor din Barlad si nu numai. Zambesc, aproape spre ras. Tigara-i buna si siluetele inchipuite in jurul meu se joaca zdravan cu muschii mei faciali. La cat sunt de emotiv si la cat sunt de mare, daca fac un infarct nu ma poate cara tata pana la salvare. Am chef si de glume!

Clar, ma simt mai bine! Nu stiu de ce si pana cand, dar sper sa tina.