Visions

Who are we? What is our purpose? We do not know, and that is what kills us. We are dying to die. But in our wake, we leave unrepairable tumors in the time-space continuum. We're breeding wastelands in apathy, consumed in flames of delirium... The devastation we produce eradicates the rare falling fragments of infinity that seldom mark the answer to our deepest questions. In fright and in fury, we amass the growing shadows in our lucidity, creating an omen of reincarnation for our fallen marionettes. We are the remnants that thirst for vengeance in the void of our amber tears...

The sweet tears of our love-thorn rhapsody form the oath, the symbol of our sleepless promise to die in sanity, like scars on the surface of the old stream of black veils concealing the absolute... Where shadows dance in the romance of our dreams, in our restless oblivion, our shroud of frost, here we are alone in the sunset of the ages. The twilight of our nocturnal emissions is a silent enigma, a dying wish of an unseen miracle, an alternative to our regret for the too deep and complex destiny that we play a role in. As we feel our forgotten hopes take their last goodbye, we seal the slot of our third eye...

Don't look too far for judgement, because you'll always find it in the moonlight. The night-sky, in which we always hunt the future, holds only the punishment of the long forgotten. No reason to panic, as the underworld has no barriers and today is a fine day to exit this putrid light that binds us. We leave no trace, as we find our outsides inside our pressure, at the last moment of our final countdown. But even death, even the brightest sunshine, is just a temporary peace of harmonic balance, as we get closer to the place where no one hears us, like in a childhood dream, falling towards the ground at two thousand meters per second like the momentum of a natural disaster. Our life force, our electric spiritual violence forever taken away, forever muted...

And I just lust, the sweetest suffering, as they die, the angels and all beloved of mankind, sentenced to an eternity of hope under a thin, transparent, suicidal veil. The radiance shines far away in the cries of the wind, as we ascend towards the kingdom with no name, where what is ours is forever theirs to drown in. We'll be some of the few that found the inner silence in this cruel world and yet beyond destiny, riding the horses of faith on the crests of human limitation, hidden in the obscure like every weightless piece of time that makes us and unmakes us in our unholy war that we deny in our cozy rooms with ocean views... The ocean of social lies and nothingness, so shiny...

Our busy bodies serve the illusion of happiness, the masked taste of pleasure, the mechanical frenzy between gentle, untouched flowers and raging beasts of pray. All we have left is the natural flow, the wave, the path between us and the tyrant horizon, forever present, forever too far. But everything's still fine as we're healing subconsciously, like rebel monstrosities, human soul-weepers, carving our way to the so called top. Say your number and the ultimate machine will find and label you, among the endless list of lost souls looking for a purpose, letting the archangels in black wrap you in your fake, relative impressions, ready to be sold to the world...

Oh, the wait has been so long... So long since the last time we felt strong. In this other world we go back in the time when angels walked among us and no one ever left. When there were no departures, where there was no distance, nor' pain of loss. Death wearing white robes smiled in kind whispers that would never come, as we were not supposed to want or fear or dream of anything. We had. We simply had the gift of blindness. But this universe is just a forgotten verse by the great unknown artist. In our world, we live the abnormal effects of our points of view, outside everything, inside nothing. Subtle, mind destructing species that teach only adoration for none and the art of dying in vain. What a sight to behold! The cemetery of screams, the empire of comas, the heaven of the shapeless. As autumn falls, we loose control and emotional hypothermia kills our superficial trust and our fragile lies no longer cover our naked soul, shivering...

We are facing the walls of truth as the cannons of rivalry shoot malevolent cancer directly into the web that mends our souls. We see enemies where there are none and seek more where there are few. We are executing each other's essence in this race for false hierarchy and the world is left without a center, spinning in chaos. We'll end up just pale flowers in exile, hollow, craving insanity and forever wandering the paradox between "live and let live" and "survival of the fittest"... Humanity... The pale beauty of the past will hide under the iron mask of the future. The sky will only be seen between the bars of the prison called "present", an overwhelming nightmare. Rain will pour on the deserted world, when all is gone, forming the dark rivers of will that WILL take the unbelieving corpses to the infernal sun, to the final burn. Fields of faceless that submitted to self-destruction are cleaved by the claws of perdition that proudly point to endless solitude, to breathes forever black, forever chocking, forever empathic with the sorrow of the undying...

Anti-empatie

Nu-mi pare rau ca nu am mai scris. Am fost ocupat cu distrugeri ale vietii mele. Trebuie sa recunosc ca aveam visele atata de pline de sperante incat mi-au destramat realitatea atunci cand au inceput sa se darame, tragand cu dintii de ultimul fir de speranta. E crunta, e violenta si stridenta, e amara si totodata dulce autodistrugerea... viata. Nu dau vina pe nimeni decat pe mine si nu incerc sa ma compar cu nimeni decat cu mine. Asta ca sa nu ma intelegeti gresit.

Am incercat sa privesc prin ochi albastrii, verzi, galbeni, rosii, negrii... pana si albi... Insa am ajuns ca un bumerang inapoi in punctul de vedere caprui. Cel nativ. Nimic nu se compara cu ceea ce ai din nastere, fie aparenta, forma, fond, gandire sau aspiratie... Tot ceea ce incerc sa spun e ca trebuie sa privesti prin ochii tai. Daca devii empatic si incepi sa te intrebi cum se simt altii, o sa te afunzi intr-un mare ocean de vid al carui fund magnetic te trage inspre neclintirea cugetului intr-un negru abis... te trage impreuna cu armura de aparenta bunatate si sfintenie in care crezi ca stralucesti ca un cavaler din vremuri inexistente.

Pai da... sunt anti-empatic.

Aha

Cine naiba isi mai gaseste cuvintele? Cine naiba mai poate rosti ceea ce vrea sa rosteasca de frica, rusinea sau sila unor sentimente sau aparente ziduri ce se ridica dinspre altii? Eu unul nu, si mi-as dori sa mai pot. Speram ca evolutia sa insemne o deschidere, o... imbratisare a viziunilor pe care pana atunci n-am putut sa le accept. Ei bine nu, evolutia inseamna si o inchidere. Pana la stadiul de a te fragmenta intern, pierdut intre sentimente, unele pe care le-ai fi putut rosti candva si acum nu mai poti, iar altele pe care le poti rosti acum, desi altcandva nu puteai. E trist. Nu intr-un sens particular, ci intr-unul foarte general. Poate mai particular decat imi place sa admit.

Intrebarea mea e: de ce nu suntem niciodata multumiti? Mint. Intrebarea adevarata e: de ce ne mintim?

Va fi fost odata ce-as fi vrut sa fie...

Am o constatare trista despre o comparatie cu alte vremuri ale acelorlasi locuri pe care le umblu de doua decenii, care intre timp isi reinventeaza altfel de personaje cu roluri mult mai controversate... Mi-e greu... da-s bucuros ca am doar haine negre sa pot sa fiu mereu in doliu pentru vremurile ce se duc, luand cu ele multe lucruri ce-mi placeau si pentru care merita sa traiesc candva. Voi fi in doliu pana cand ma voi stinge sau pana ce se va termina aceasta nebunie, pana ce va fi fost dus tot ce are sens pe lumea asta pentru mine. Comparandu-ma, cel de acum cu cel ce as fi vrut sa ajung sau cu cel ce-oi vrea sa fi fost, ma ingrop intr-o melancolie destul de solid construita de sensul vietii si oamenii de AZI (bine, normal ca nu toti, dar exista o majoritate, o gloata de neghiobi perversi, egoisti, indoctrinati in moda noua sau nu stiu cum naiba sa-i mai zic)...

Candva eram altfel. Candva eram un copil care se juca prin iarba cu palme mici si jucarii ieftine si care se bucura inocent de chipul copilariei sale, de chipul mamei si surorii lui, de jocuri si culori infantile si competitii copilaresti, de aerul curat, de fiecare rana ce ii trecea si, uneori, chiar de glumele si prezenta tatalui... Tata... N-aveam de gand sa ma schimb si juram sa nu ajung niciodata sa fac lucruri pe care le uram (si le urasc inca, paradoxal) si care ma faceau sa sufar, distrugandu-mi treptat coltul meu de lume, ochii mari si gura cascata cu care priveam la lucruri normale ca la ceva magic, pasiunea si dragostea pentru oameni si locuri, rasul sincer si fara remuscari, rezonante sau straturi intermediare de turbulenta ale maturitatii ce-aveam sa o dovedesc mai tarziu, fie c-am vrut, fie ca nu. Cu cat aflu mai mult, cu atat imi doresc sa stiu mai putin. Revenind, vreti sa stiti ce anume uram? Of, tata, tata... Oare de ce nu te-ai oprit niciodata? Oare de ce nu te opresti nici acum? ...de la tatal meu mi se trage toata ura... El a fost pata copilariei mele, dar, paradoxal, nu-l urasc pentru asta, pentru ca accept conditia pe care mi-a oferit-o. Nimeni nu e perfect. Totusi el m-a facut sa uraasc. Uram fumatul si tigarile (acum imi si aduc aminte prima mea tigara, la colt, cu prietenii - normal!!!!!!... tremuram de frica si stateam cu ochii in patru, tusind un fum care nu-mi provoca nicio placere, decat cea de a fi in randul lor, putin nesigur - mari prostovani eram, mai!), uram bautura si betivii (binenteles ca imi vine in cap si momentul cand m-am imbatat prima data... nu mi-a placut, am primit si o matura in cap de la bunica mea pe care am injurat-o si de care am fugit prin ograda de la tara vreo zece minute pana m-a prins... n-am stiut ce greseala mare am facut, ce drum mi-am deschis spre a ma distruge), uram vorbitul urat (imi aduc aminte cand am injurat prima data, n-a fost cu bunica, eram mai mic... ma facusem rosu de rusine si vroiam sa intru in pamant, sufletul meu tremura la deschiderea acestei prime porti spre imbogatirea negativa a vocabularului... prima data am injurat un baiat care avea probleme mintale pentru ca nu m-a ascultat si s-a catarat pe un camion de pe care a alunecat si a cazut rupandu-si mana), uram violenta (imi vine in minte prima incaierare si prima picatura de sange pe care am vazut-o, in acelasi tremurat de "prima data" a fiecarei greseli), uram minciuna (cu totii mintim mai mult sau mai putin, chiar daca nu recunostem... cu mare regret mi-aduc aminte cand minciuna mi-a intrat in sange si se pare ca a ramas acolo inca, uneori, spre a ma proteja sau cel putin asta cred), uram decadenta morala si psihica in ochii proprii si in ai celorlalti (am patit si astea, pe vrute, pe nevrute, mai mult sau mai putin din cauza celor mai inainte mentionate... trist). Aceasta ura avea sa ma bantuie... si m-a bantuit... pana acum cand, stingand tigara, injur ca n-am cu ce sa ma imbat ca sa ma pot minti ca nu-mi doresc sa schimb tot ce-am reusit sa fac cu viata mea pana acum sau ca nu-mi doresc un sfarsit violent si brusc al acestui gust amar... Roata vietii se invarte... sa nu uitati niciodata asta. Ca o miscare browninana ajungi sa faci exact ce urasti iar apoi te intrebi cum naiba ai putut face asta. Raspunsul e compus din simplul curs al vietii, conditia umana si, binenteles, destinul pe care-l imparti cu oameni care sunt la randul lor roti (unele defecte) in mecanismul vietii tale, iar tu intr-a lor...

Candva aveam ochiul perfect, neprihanit de murdaria cotidiana de azi. Candva puteam sa plang, sa-mi permit sa plang fara sa stiu ce inseamna a fi puternic. Azi lucrurile s-au schimbat. Imi vine sa plang dar sa plang pentru atata nepasare mi-ar dezintegra sufletul... Am crescut. Pas cu pas, moment cu moment, adevar cu adevar, dezarmare cu dezarmare, oroare cu oroare, ingrijorare cu ingrijorare, falsitate cu falsitate, pierdere cu pierdere, revelatie cu revelatie, dezamagire cu dezamagire, strop cu strop, fum cu fum... Oare sa zic ca regret? Oare regret? Au fost clipe dulci care s-au scurs pentru mine si pentru cei ce-au stat in jurul meu, clipe ce nimeni nu le-ar putea cumpara nici de la Dumnezeu insusi. Cel mai mult imi vine sa regret cand in jurul meu nu mai poposeste nimeni, dupa atatea strangeri de mana sau atatea zambete impartite. Unde sunteti? Nu sunt de piatra si imi este dor sa va amintiti de mine cum si eu va regasesc mereu in ganduri...

Poate m-am plictisit si poate v-am plictisit cu atata mizantropie si melancolie. Poate nu inteleg cum trebuie sa inteleg... Oi fi eu defect... Poate e din cauza perceptiei mele prea bolnave sau a voastre prea putin bolnave... Nu conteaza. Ideea e alta. Poate n-ar trebui sa urasc oamenii. Cineva mi-a zis azi sa gandesc pozitiv si sa accept ca lucrurile sunt mult peste conditia propriei tale existente, peste tine, peste tot ce cunosti tu, peste tot ce poti sa cunosti sau ce ai vrea sa cunosti vreodata. Nu am gandit niciodata asa. Eu mereu am vrut sa cred ca pot sa schimb ceea ce nu e corect, ceea ce nu e logic. Dar chiar nu pot. Nu am nicio putere mai mare de cateva cuvinte care cad perpendicular pe prea putine suflete si tangent pe majoritatea. Trebuie sa accept. Nu stiu cum, n-am facut asta pana acum... sa accept ceva ce nu-mi convine, ce nu inteleg. Trebuie sa adopt cultura indiferentei, cea pe care o atat de mult detest. In acelasi timp trebuie sa ma repar. Reparatiile costa timp si rabdarea e atat de scumpa in ziua de azi. E greu, dar probabil merita. Reparatiile constau in consolidari ale aspectelor care nu ma multumesc. Ma simt singur intr-o masa de oameni, uneori chiar intre prieteni. O sa ofer mai mult. Sunt egoist sub o piele impermeabila. Trebuie sa ma gandesc mai mult la cei care merita (chiar daca eu credeam ca am facut asta, cu siguranta nu am facut-o indeajuns de mult, de des, de profund... simt asta). Comunicarea este un proces continuu si dinamic in care suntem surprinsi fiecare, chiar daca nu vrem. Am preferat mereu calea tacerii, insa nu prea aduce satisfactii. Cel mai bine e sa torni tot ce e bun in tine, sa imparti cu ceilalti. Asa cel putin stii ca ai incercat. dar imi repet la nesfarsit... doar cu cei care merita.......................................................................................................................

Pentru ca

noi nu existam...

Am mii... Aveti mii... Au mii... Exista o infinitate. Vin si pleaca in prea putin timp, iar unele dor extrem de mult cand dispar. Unele sunt rare, altele sunt mult prea monotone si banale. De unele ne bucuram foarte mult si vrem sa le inramam. Unele ne ofera speranta si o solutie de a merge inainte. Unele ne pun bete in roate si drept urmare le detestam si regretam. Toate sunt legate intre ele si intre noi, toate ne fac ceea ce suntem, ceea ce stim, ceea ce putem, ceea ce vrem, ceea ce traim. Noi suntem ele, caci carnea noastra e doar un suport pentru ele. Unii sunt prosti, la fel ca si ele. Unii revolutioneaza, la fel ca si ele. Daca nu v-ati dat seama, va spun eu... ideile. Suntem niste idioti. Suntem ceea ce gandim si exteriorizarea impecabila unui plan ideologic perfect. Suntem masca unei idei. Fatada. Zidul in spatele caruia ea se ascunde. Acoperisul sub care se adaposteste. Carcasa unei scantei spirituale. Coconul in care ideile se transforma in idealuri.

...fara idei.

Pacat ca uneori ele nu vin deloc. Important e sa-ti doresti. Altfel esti la fel de util ca un veceu si la fel de interesant ca un . E timp pentru toate, masurandu-ne inconstienta intr-un curaj naiv. Chiar daca traim in aceasta societate "evoluata", nebuna, ilogica si chiar prosteasca uneori, nu trebuie sa renuntam la gandurile noastre pe care nu ni le poate lua nimeni. E ultimul refugiu. E singurul mod de a incepe o schimbare.

"Concentrati in metropole, condusi de GPS,
Vom renunta la creier caci se pare ca gandim prea des,
Nu mai exista ghetouri am dat control-alt-del,
Avem sanse mari sa reusim sa fim toti la fel." - Parazitii.

Sa gandim cu grija...

"Minoritatile au drepturi, majoritatea nu.
E secolul restrictiilor, indiferent de ce crezi tu.
Globalizand informatii am ajuns sa cred ca sunt defect,
Oare de ce nu pot discrimina dupa aspect?
Libertatea e un concept total depasit
Avem onoarea de a fi monitorizati prin satelit." - Parazitii.

...sau nu ne vom alege cu nimic.

Zambind in noapte...

Zambesc! (Normal ca zambesc, altfel nu s-ar mai numi astfel acest text.) Sunt fericit! E sase dimineata, e mult negru, e un scaun moale, e o muzica buna dupa un film bun cu un om bun. Nu mi-e somn, mi-a trecut dupa doua tigari si cateva replici melancolice si in acelasi timp foarte motivante din punct de vedere spiritual. Sa mai fi fost si vreo cateva grame de ras frumoase foc. Sa mai fi fost vreo cateva axiome ideologice enuntate in constiinta mea. A mea, pentru ca tot eu sunt, n-am pierit. A trecut ceva vreme, credeam ca n-o sa mai pot scrie. Eram convins ca acest simplu gest nu mai conteaza in lumea noastra dominata de unele principii pe care logica mea nu le poate pricepe si insamanta in modul meu de a vedea lumea. Acum e o noapte calma si ninge undeva intre vis si realitate, undeva intre un stadion si o garnizoana, undeva intre doi plopi fara frunze, undeva in afara unui geam. Poate o sa va zic eu candva ce-am mai facut in tot acest timp de cand n-am mai vorbit cu voi, insa acum vreau doar sa ma bucur. Vreau sa va bucurati si voi impreuna cu mine. Nu am niciun motiv coerent, dar ce-mi trebuie? Ce ne trebuie? Sincer, un zambet nu costa nimic, nici macar cat o firmitura de paine. Nici fara aceasta expresie faciala, expulzata din inima noastra pentru a face legatura intre doua planuri ce ne definesc, nici fara o farama de paine, noi nu putem exista. Taria unui zambet profund ti-o pot oferi ceilalti, insa nu trebuie sa le permiti sa ti-o poata lua. Iti dai seama asta destul de greu, pentru ca cele mai evidente lucruri din viata sunt greu de observat atunci cand esti aruncat intr-o realitate confuza, cu o infinitate de variabile pe o scala ce depaseste cu mult latimea unui zambet si cu nedefinit de mult logica unui om normal ce-si doreste sa zambeasca din suflet. Zambesc si chiar am chef sa ma traiesc, sa va traiesc si sa reincerc sentimente ce le credeam adormite pe vecie intr-un colt negru al sufletului meu. Am chef sa reinvat sa va mai necajesc cu bucati din mintea mea transpuse in cuvinte... Unora le era dor, unora nu le pasa. De multi mi-e dor si mie si de multi nu-mi mai pasa. Ma reintorc aici in degeratul vocabular spre a-i adauga un cuvant ce-i mult prea mult lipsea. Ma intorc zambind intr-o iarna, la fel cum am venit si prima data. Cum altfel mi-ar mai degera cuvintele? Am o noua idee fixa si o sa ma infing cu ai mei colti in ea pentru ca e foarte gustoasa si sanatoasa pentru viata oricui...

Am chef sa zdrobesc toate craniile goale care imi stau in cale fara pic de creier, fara pic de simtire, fara pic de demnitate. Zambind, o sa imi strecor degetele prin crapaturile voastre si o sa va smulg bucata cu bucata, atom cu atom. O sa va calc in picioarele mele zambitoare pana o sa va plangeti sufletul si o sa vi-l puneti la uscat pentru ca e prea mult imbibat in iremediabil regret. Nu o sa va mai iert si o sa va trag prin teapa zambetului meu sincer si satisfacut oridecateori o sa atentati asupra lui. Nu aveti acest drept! O sa va tai cu ascutimea colturilor lui si o sa va las cioburi de zambet in rani, sa va aminteasca si sa va usture oridecateori veti dori sa va primesc inapoi in ingaduinta mea. O sa va cos judecatile cu miscari naturale ale muschilor mei faciali pana o sa deveniti un petec de naivitate in hainele noului meu zambet ce va zburda linistit pe un camp verde sau poate va putrezi sub un copac indepartat de societate, neintrerupt de perturbatiile voastre macabre... Va fi de neclintit si razbunator! Asa ca va avertizez, nu incercati sa-mi schimbati starea de spirit. Pe voi, cei care mi-ati daruit acest adevar valoros si puterea de a imi dori atat de mult un nou inceput... pe voi va iubesc si va multumesc! Pe voi insa, cei ce mi-au patat sufletul cu atata manie, dispret si sufocare, cei ce mi-au calcat in picioare toata increderea si toate visele, cei ce s-au furisat cu masti pana in adancul trecutului meu... pe voi toti o sa va ingrop in indiferenta si o sa va distrug din viata mea. O sa-mi creez anticorpi pentru fiecare din voi si o sa va uit intr-un morman cleios de amintiri urate. Toate astea pentru ca zambetul acesta nocturn sa mi se propage in intreaga viata si in toate vietile prietenilor mei adevarati care merita. Zambiti si voi cu mine, prieteni! Sa fim o armata invincibila, o idee, un concept nebrazdat, un viitor mai bun!

Cronica disparitiei speciei "Bacalaureatozaurus Trex" - Ziua I

PROLOGUE

//21 iunie. Pe sistemul pulano-hectoric "Draga jurnal, nu te-am cumparat niciodata dar te invoc cu puterea lui satan de la magazin, ca vreau sa scriu in tine cu sange si cu ceara!", doresc sa relatez si eu ceva. Sper macar amuzant sa fiu, ca ridicoli mai cunosc, trasi prin inel chiar. Dupa cum ziceam, 21 iunie. Ultima zi inainte de inceperea examenului falico-penisian. Incercare semi-esuata de a invata la matematica pana in zori de zi. Plimbare in zori cu un prieten. Ras. Coafura rezista! Dormit 5 ore si apoi o zi intreaga de sovaiala fara rost, chipurile invatand, studii pe sistemul "de-ai stii tu, tata!". Seara, doua beri pentru curaj, cu gandul ca imi vor ameliora eterna grija si o vor inveli intr-o anumita durere intr-o zona erogena. Alt prieten si discutii despre acelasi joc care ne obsedeaza de ani de zile. Fi-ti-ar Blizzardu' de vina! Coafura rezista! Bacalaureatozaurus Trex era acum in fata unei comete care urma sa loveasca o buna parte din specia lui, aproape lipsit de aparare, insa el zambea, culmea!!!//

THE SHIT

22 iunie. La multi ani! Sanatate! Voie buna si noroc la toti, numai mie nu, ca n-am nevoie! Is prea destept! Pute! De la mine o fi? YES.

Sila mare. Noapte dormita printre franturi. Junghiuri, ganduri, griji si idei care mai de care mai revolutionare, idioate si fara niciun sort de izbanda, cu exceptia celui de a ma tine pe mine treaz, inglobat intr-o celula de intrebari metafizice ("Ce-ar fi daca nu m-as duce?", "Ce daca nu il iau?", "Cat de mare o fi un ou mic?" s.a). La scurt timp, s-au semnalat urmari: ochii umflati, rosii si oboseala aia sfasietoare din zori de zi, dupa o noapte nedormita si frustranta, aproape umeda si cleioasa. Pe scurt, noaptea dinaintea primei zile de Bacalaureat, examenul ala, stiti voi, ala cu "b" mic. Flacara cometei se vedea din ce in ce mai mare. Desi putin deviata spre stanga, coafura rezista!

Mi-am pus ceasu la 7 fix, ca D!, auzisem de la un coleg ca incepe la 8. Ce-i drept, nici n-am avut bunavointa de a ma misca cu o zi inainte pana la listele afisate la liceu, ca D!, am colegi cu spirit de observatie si, in plus, sunt si gras si lenes. Marfa! M-am foit pana a rasarit soarele, neputand adormi decat vreo 3 ore, cu greu si cu scarba. M-am trezit la 6:30, din proprie initiativa. Omul fulger! Minunata renastere revigoranta! Nu puteam deschide ochii, asa ca am intrat in camera lu' tata si i-am zis sa faca o cafea fara apa! ("-Cum fara apa, mai? -Prajeste dracu' boabele alea si taci! Ma descurc eu!") Zis si facut. Iata-ma in fata oglinzii din baie, cu o fata luata din filmele cu efecte speciale nereusite. Laser frate, cand avea pojar. Aproape verde si cu ochii cat pumnu, purced in a-mi barbieri chipul aureolic. Termin si ma privesc in toata splendoarea, cu ochii putin mai infloriti. Grozav! Coafura rezista! "Arat minunat pentru ziua asta mare!", mi-am zis eu asa, privind cu zambet in forma de V in oglinda (desi ochii erau X X).

Schita 1.

(coafura)

/X) (X\

\ V /

\ \:>/ /

\cioc/

Ma intorc in camera curat lacrima si astept cafeaua cu sufletul la gura. Vai! Era sa uit! Ma strecurasem inainte sa ajung in baie, prin camera surorii mele (proaspat venita din Italia) si luasem, tiptil, cu o gratie specifica numai unui porc ninja cu copite cauciucate, ultima tigara din pachet. O splendoare, nu altceva! Eu, in chiloti, la 6:33, facand pe asasinu' pe o podea cu pachet, foarte zgomotoasa. Tre' sa ma laud! Mi-a reusit operatiunea. Bonusul pentru profesionalism, ramanere in anonimat si inducere in eroare: 3 ron, i-am gasit langa pachetul din care am sustras tigara mentionata mai sus. In plus, coafura a rezistat neclintita!

Intre timp, un timp cam cat mi-a luat mie sa scriu paragrafu asta, cafeaua a fost gata. Tata nu avea tigari si se uita oftand la mine, stiind ca nu pot sa beau cafica fara tigara. Vazandu-i amaraciunea, cu un gest magistral, am scos tigara minune din buzunar si i-am fluturat-o in fata ochilor, bucurandu-l subit si inaltator! Da! Era atat de mandru! I-o puteam citi in ochi. O fi fost de la faptul ca ma vedea imbracat in costum, o fi fost de la faptul ca nu sunt fiu risipitor si pastrez tigari pentru dimineti negre, o fi fost de la gandul ca o sa traga si el doua fumuri, o fi fost de la faptul ca inca imi rezista coafura, naiba stie! Insa zambetul lui mi-a dat putere. O putere indeajuns de mare incat sa deschid subiectele rezolvate la romana oral de pe desktop si sa ma uit fugitiv printre ele. Cometa era acum atat de aproape incat i se simtea caldura. Bacalaureatozaurus Trex se zbatea cu greutatea ultimelor pregatiri si in ochii lui umezi de tristete se intrezarea cum mingea de foc se abatea cu viteza amagitoare catre lumea lui. Sa fie acesta sfarsitul sau si a catorva semeni din aceeasi specie, mai slabi si mai putini rezistenti la foc? De asta trebuia sa ne facem dragoni ma, nu dinozauri cu soarta pecetluita din vremuri stravechi.

Ora 8:02. Tarziu. Pai ce-ai facut ma? Nu trebuia sa ajungi la 8 acolo? Nu asa era vorba? Aveam o scuza, insa! Invatasem! YES. Ne-am invoit, dupa un troc scurt, eu si cu tata, ca, pentru calatorie, sa-mi dea merinde jumatate de pachet de tigari Kent si un pachet intreg de servetele parfumate cu capsiuni. Zis si facut. Am coborat la magazinul din colt Stanga (asa se cheama) impreuna si mi-a fagaduit cele promise. Eram acum inzestrat cu tutun si asta era bine! Morala crestea intr-un minut cat la altii in zece! Mirobolant! Incep sa merg spre scoala, plin de incredere. Si merg eu ce merg cand, la cold la vraciu Nea Nelu' (cele mai bune si ieftine potiuni), ce sa vezi? Colega mea, Ana Maria, se grabea spre scoala. I-am propus sa intre in party cu mine si, dupa ce a dat accept, ne-am pornit in cautarea unui al treilea om pentru raid. Intamplarea face ca aveam pont, caci Paradex si cu mine eram vorbiti si sfatuiti sa ne intalnim la Onyx, la 8:20. Ana n-a putut sa se abtina in a-mi admira coafura in timp ce mergeam la locul de intalnire doar noi doi. Era inca in stare perfecta! Iata-ne ajunsi acolo si, in scurt timp, in formatie completa, caci Paradexul venea insotit de Alesia. Gud! Ne-am luat talpasita catre instanta "Colegiul Codreanu Barlad" si, prinzand liliacul de dimineata, am ajuns in scurt timp acolo, proaspeti si copti, zdraveni si durdulii, cu obrajii rosiatici si ochii mari. Aveam ganduri mari! (Si coafuri rezistente!)

//Observati, va rog, ca nu sunt prea intreg la minte! Sunt ba bacalaureatozaurus trex, ba nu-stiu-ce personaj dintr-un joc, ba porc ninja. Ei, si? N-a zis nimeni nimic cum ca as fi intreg. Cine stie, cunoaste. Daca vrei sa afli ce s-a intamplat cu una dintre aceste entitati, citeste in continuare.//

Avand clasa de warrior, m-am dus sa tanchez panoul pe care era afisata ordinea in care trebuia sa intram azi la examen. Mi-am luat apoi frendly-fire cand am vazut ca eram programati mult mai tarziu decat prevedea mintea colegului meu seara trecuta. Paradex mi-a dat chiar si doua-trei blesteme asa pentru obraz. Ne-am decis sa invitam si alti prieteni in party si sa farmam alta instanta. Paradex (clasa warlock) si-a folosit summon-mobile-ul pentru a invoca spiritele a doi baieti cu level mai mare: Cosmin si Alex. Pe realmul ala li se spunea neinfricatii. Alesia a plecat din party fiindca i se parea ei ca nu-stiu-eu-ce-sau-shit-nu-conteaza. I-am aratat cat de putin mi se falfaie coafura in ziua aceea si dupa aia i-a parut rau, dar n-am mai primit-o inapoi, cazand cu totii de comun acord. Ne-am dus cu party-ul la "Casa Armatei" unde am luat ceva experienta muzicala, intalnindu-ne cu cei doi mentionati (chiar un pic) mai sus. De asemenea a venit si prietena Paradexului, Oana. Umbla vorba prin targ ca ea semana cu Ioana D'Arc, atat in aparenta, cat si in esenta. Ramane de cercetat acest fapt misterios. Urmatorul sosit pentru instanta a fost Eugen, omul distractie. Cu el in party, nici moartea nu mai parea atat de depresiva. Primul chemat la cel dintai class change quest a fost Paradex, la ora 10:04. Cat am mai farmat noi doua-trei-patru melodii, acesta s-a intors victorios cu hartia magica pe care scria cu litere de aur 9 | 10 | 9.50. In uralele noastre, acesta a povestit cum se rezolva acel quest. Facandu-mi curaj si punandu-mi un Buff Al Stramosilor pe mine, m-am napustit in "The realm of Oral I" si de aici a inceput distractia. Desigur, daca n-ar fi fost coafura atat de rezistenta, n-as fi avut curaj sa infrunt acea instanta de unul singur.

Ora 10:37. Intru sfios pe usa, insa grabit, stiind ca acel Buff nu o sa ma tina prea mult. Voiniceste le adresez un "Buna ziua" celor doua vrajitoare care pazeau locul si hartia ravnita de mine. Acestea si-au vazut de treaba. Mai indraznet, crezand ca nu m-au auzit, rostesc mai tare "Buna ziua!!!!". Acestea isi continuara rutina, fara a ma baga nici de aceasta data in seama. Mai sa fie! M-am inrait si m-am apropiat de catedra vartos si spumegand: "BUNA ZIUA!!!!!!!!". Doamnele tresar putin si se uita la mine ca si cum ar fi avut ochelari dati pana pe varful nasului, insa n-aveau. Stiti voi privirea de batranica pseudo-atotstiitoare. Imi raspund intr-un final, cu voce sictirita: "Buna ziua." Ha! Le-am zis-o! Sa vezi ce le fac! Ma legitimez ca la politie, le spun ca ar fi trebuit sa dau pe la ora 3-4, dar ca pana atunci imi piere curajul. Ele ma aproba, invitandu-ma sa extrag un bilet, fi-r-ar biletu de vina! Iau si eu unul care mi s-a parut (chiar cititorule, tu ce criteriu ai cand ai de facut o astfel de alegere? sunt curios!) ca arata a subiectul 1 sau 100 (de parca as fi putut stii vreodata). Ma asez in prima banca, fara sa observ ca acolo isi lasasera, cei care au dat pana atunci proba, atat subiectele, cat si ciornele. Dupa doua-trei minute, una dintre ele, admirandu-mi inevitabil coafura irefutabil perfecta, observa ca stau la acea banca si ma intreaba de ce stau acolo. Eu, fara sa-mi fi dat seama ca asta era banca cu subiecte si ciorne, ma ridic elegant, leganandu-mi coada intr-o miscare senzuala ce le-a facut pe cele doua sa susioteasca (Bai, asta-i prost pamant!) si ma pun chiar in fata lor, in prima banca. Bineinteles, am inceput sa lucrez la varianta 54, pe care avusesem nenorocul si neghinionul sa o trag. "O definitie posibila a Romanului" de Pia Branzeu. Cand am vazut numele, nu m-am putut abtine sa nu ma gandesc ca o sa rad cand va trebui sa-l pronunt. Zis si facut, dupa aproximativ 15 minute sunt obligat de doamne sa imi prezint discursul. Apucasem sa rezolv doar 2.5/3 din subiecte si sa scriu. (toata lumea stie ca eu daca nu scriu, nu pot vorbi oral) Am inceput cu numele Pia Branzeu, moment in care am bufnit in ras. (Ce infantil! Rusine!) Intre timp, in clasa intra un troll cu level mic la iq, imbracat in pantaloni scurti si in maieu. YES! Grozav men! Sunt putin socat si, la cat imi era de cald in costum, imi venea sa-l trosnesc. Nu-i nimic! S-a trosnit singur! Pentru ca era prost de-i curgea scuipat din gura, el neintelegand gravitatia cum functioneaza ea. Termin de vorbit si ma blochez pana acolo unde am scris. Ma uit la gaozarul ala in pantaloni scurti si le spun doamnelor ca am terminat. Ele se consulta si imi dau foicica magica 9| 9 | 9. Apoi m-am distrat cat a fost ascultat acel troll pentru ca asa era regula instantei, trebuia sa fim macar 3 in ea ca sa primim foicica. Nu are rost sa mai zic ce enormitati spunea ala incercand sa-l desluseasca pe Cartarescu si post-modernismul lui. Amuzant! Hilar! Parol! Iesind pe usa, dupa un "FOARTE MULTUMESC!!!" pe acelasi ton ca si salutul cel pe care il auzisera doamnele in final, mi-am dat cu mana prin par. Totul era perfect! Romana, proba orala, coafura rezista! Se pare ca Bacalaureatozaurus Trex se ferise de cometa ucigasa, doar mintea lui bolnava facand-o sa para atat de ingrozitoare, ea fiind o biata pietricica. Uitandu-se spre cer, Bacalaureatozaurus Trex vede semnele a ce va sa vina: inca doua pietricele, doua comete mari si un meteorit imens! Oare va scapa cu viata?

EPILOGUE

//Acestea fiind spuse si facute, m-am intors la party si, cu banii furati de dimineata, am facut cheta pentru un bidon de bere, ne-am adunat la Eugen acasa si l-am baut, jucand putin diablo si darkwatch. Apoi am venit acasa si am scris asta. Daca doriti sa aflati continuarea povestii, asteptati urmatorul episod. Cu respect, Bacalaureatozaurus Trex, porcul ninja si warrior-ul cu viitor nesigur! Sanatate!//

Vis

Inchid adevarul lumesc intre pleoape,
Retina-i carbune ce arde in doliu,
Materia mea este singuratate,
Atomii se pierd intre vis si orgoliu.

Ma ridic inspre pori de eter si de heliu,
Caci sufletu-n trup nu-mi incape,
Sageata-ntre stele sa-mi caute telul,
Suflarea de viata m'-se pierde in noapte.

Decadele urla-n petale perene
De flori ce pe-aceste pustiuri nu cresc,
Petalele tac in decade eterne,
Risipind intru pururi un intreg univers.

Cad mastile albe ce pururi zambesc
Din ceruri de noapte brazdate cu vene,
Si zambete urca spre negrul firesc,
Cersind o farama uitata de vreme.

Mi-e sufletul negru mai mult decat umbra-mi,
Urmand, fara simturi, un destin derutat,
Mi-e trupul mai greu decat toata osanda
Si cad dinspre stele spre Nilul curat.

Cometa de vanturi uscate, uitat,
Lovesc apa rece si sfaram oglinda,
De-avantul nebun ce din nori m-a purtat
Spre-Anubis sa-mi scrie porunca.

Mai bine.

Mi-a impietrit coloana de cand stau pe scaunu asta. Cel putin asa ma simt. Insa nu ma deranjeaza, chiar deloc. Sunt relaxat. Ordine, curatenie, camera pare mult prea statica. Muzica e la un volum nesesizabil. Soarele si-a inchis standul de insolatii si s-a dus spre alte emisfere. In camera mea inunda o stare de moleseala si somnolenta. Zdrobitoare, as putea spune. Acum tot ce-mi doresc e sa scriu ce mai gandesc in ultima vreme.

Aproape-i gata tot, aproape-s om. Parca aud si la radio deznodamantul dezamagitor, intr-un fel. Parca-mi citesc in ziar discordanta dintre dorinta de a ramane pe meterezele mizantropiei si cotloanele vietii care ma duc inevitabil inainte, fortandu-ma sa ma schimb putin cate putin. Stati linistiti, tot eu raman, insa mai evoluez un pas, apoi inca unul, la fel cum facem toti pana nu ne mai recunoastem trecutul si ramanem uimiti cand ne vedem intr-o poza veche sau ne ascultam vocea pe o inregistrare invechita. ("ASTA-S EU?:O"). Nu ma schimb, miezul ramane acelasi copt de februarie. Mai intaresc insa cate un strat impermeabil de piele si sclerotica. N-am voie sa ma doara, n-am voie sa plang, n-am voie sa fiu slab. Despre mine, in continuare, aflati-mi descompunerea in factori primi... Nehotaratul si-a luat azi viata in dinti, alegand, din multe rele, raul cel mai bun. Nepasatorul s-a saturat sa nu mai spere si a plecat in vacanta acolo unde si-a dorit dintotdeauna (nu mi-a zis nici mie, asa ca n-am cum sa va spun). Golanul a plecat la culcare putin ingrijorat si rusinat. Obosise de atatea inutilitati faptuite. Indignatul s-a schimbat in multumit, vazandu-i pe astia mai negri cum renunta. Acum probabil, fiindca a avut si niste articole mai reusite, frustratul isi face griji ca ceea ce-o sa scrie n-o sa fie decat o pierdere de timp, atat pentru el, cat si pentru tine. Greu ii apasa gandul pe suflet, insa deschizandu-si inima, spera ca nu va da gres. Lenosul si-a dat demisia in urma celor relatate mai sus dar inca pandeste in coltul ochiului meu, gata oricand sa speculeze. Celelalte bucati se zbat si bat intre ele, undeva in neantul umanului meu. Nu pot dezlusi mai mult de atat.

Gasesc si bucati din altii ratacite prin mine asa ca iar m-a apucat un fel de dor de multe lucruri ce m-au construit, treptat, pana la acest nivel 19. E o voce ce-mi spurca limpezimea gandului cu amintiri. Oftez si-mi aprind o tigara. Ascult un blues vechi si bun. Ma uit in camera asta si-mi dau seama cate s-au intamplat pe aici. Asta e un punct de concentrare in plasa destinelor oamenilor din Barlad si nu numai. Zambesc, aproape spre ras. Tigara-i buna si siluetele inchipuite in jurul meu se joaca zdravan cu muschii mei faciali. La cat sunt de emotiv si la cat sunt de mare, daca fac un infarct nu ma poate cara tata pana la salvare. Am chef si de glume!

Clar, ma simt mai bine! Nu stiu de ce si pana cand, dar sper sa tina.

Bloody PS artwork

Blood Summoning



Ma plictiseam azi... M-a chinuit talentu.