Anti-empatie

Nu-mi pare rau ca nu am mai scris. Am fost ocupat cu distrugeri ale vietii mele. Trebuie sa recunosc ca aveam visele atata de pline de sperante incat mi-au destramat realitatea atunci cand au inceput sa se darame, tragand cu dintii de ultimul fir de speranta. E crunta, e violenta si stridenta, e amara si totodata dulce autodistrugerea... viata. Nu dau vina pe nimeni decat pe mine si nu incerc sa ma compar cu nimeni decat cu mine. Asta ca sa nu ma intelegeti gresit.

Am incercat sa privesc prin ochi albastrii, verzi, galbeni, rosii, negrii... pana si albi... Insa am ajuns ca un bumerang inapoi in punctul de vedere caprui. Cel nativ. Nimic nu se compara cu ceea ce ai din nastere, fie aparenta, forma, fond, gandire sau aspiratie... Tot ceea ce incerc sa spun e ca trebuie sa privesti prin ochii tai. Daca devii empatic si incepi sa te intrebi cum se simt altii, o sa te afunzi intr-un mare ocean de vid al carui fund magnetic te trage inspre neclintirea cugetului intr-un negru abis... te trage impreuna cu armura de aparenta bunatate si sfintenie in care crezi ca stralucesti ca un cavaler din vremuri inexistente.

Pai da... sunt anti-empatic.