PS Artwork

Spirit...



Human aquarium...

Space age...

Social nothingness...



Northern wind...

Save yourself...



Death absolute...

Confesiunea... < II (partea a) >

Confession II - The other side...

There's always another side to the story...

Pur, incarcat de o lumina calda ce-l umplea in intregime si usor ca o pana din aripa unui inger, ningand din ceruri. Ea nu era deloc sigura: sa fi fost vorba despre sufletul ei? Curata, calma si inaltatoare, simtea cum constiinta imaculata ii ridica intreaga fiinta pe o raza scapata printre nori, ca un rasarit plin de alinare dupa o noapte plina de colturi ascutite si rani usturatoare.

Nu isi dadea seama ce se intamplase cu ea. Nu era sigura daca viseaza sau daca ceea ce vede este real. Parea un vis in care se trezise, dar nu-si putea aminti unde si cine este. Avea senzatia ca timpul nu mai exista, caci miscarile pe care le facea, asemanatoare cu ale unui copil cand se naste si nu stie exact ce cauta si cum a ajuns pe aceasta lume, pareau ca dureaza unele ani, altele clipe... Se obisnuia destul de greu cu trupul acela format din fibre si oase astrale. Erau lipsite de un etalon, erau lipsite de o masura exacta si, acum, aici, parea ca rabdarea e totuna cu fulgerul, ca lumina se odihneste pe spinari de melci minusculi formati din materie cat pentru a sculpta o infinitate de lumi. Apoi a deschis mai tare ochii, pentru ca si-a dat seama ca intr-un vis ar putea face orice vrea, fara limite in spatiu sau timp. A deschis ochii atat de tare incat a invelit un intreg univers in pleoapele ei. A simtit valuri pe gene, vulcani eruptand si o societate minuscula in genunchi in fata pupilelor ei. A fost un fel de dilatare necontrolata, la care nu se astepta. S-a simtit ca atunci cand un copil face primul pas si cade, nestiind de ce este in stare cu adevarat piciorul sau si ce inseamna durerea unei caderi. Putea sa se joace intre spatiu si timp cum nu si-ar fi imaginat vreodata in niciun vis. Nu putea fi vis, era sigura. Nu era nimic in jur si totodata putea vedea un tot foarte compact. S-a gandit sa se ridice din amortirea aceea... Simtea nevoia de a se aduna, se simtea fragmentata. Apoi, deodata, ca un tunet asurzitor, a vazut pentru o clipa, ca printr-un tunel spatio-temporar, lumea pe care tocmai o parasise. Trupul ii era fragmentat acolo, in balti de sange. El... Era si el acolo, uitandu-se in gol... Si-a amintit deodata toate cunostintele umane pe care le avea. A incercat sa le reprime, a incercat sa le nege. Vroia sa nu fie constienta si sa uite din nou scena asta macabra, impreuna cu toata viata de pe acea lume absurda. A realizat cine este si ca tocmai murise, intr-un mod foarte violent si dintr-un motiv foarte nedrept. Era un sentiment pe care omul nu-l simte decat dupa ce paseste afara din trup in mod involuntar. Inmarmurita, privea acel om pe care il iubise atat de mult. Privea si simtea o durere mult mai mare decat cea pe care o simtise fizic, inainte de moarte. Privea in ochii lui nebunia ce-l facea sa-si doreasca sa-i devoreze organele. Se privea din exterior, isi privea ochii devorati de acea dementa cauzata doar dintr-o gelozie prosteasca. Simtea ca asa ceva nu-i trebuie dat nimanui sa vada, ca acea stare ne se cuvine sa iasa din cutia Pandorei pentru nimeni, oricat de multe greseli a facut in viata lui. Durerea cantata la propria-ti carne de vocea propriei tale iubiri. A inchis ochii pentru ca nu-si mai dorea sa stie. Sa vada. Era adevarul absolut ce o invelea, o orbea, o trezea, o ucidea, o curenta, o invia, o alinta, o curata, o vindeca si o facea sa verse cascade de lacrimi ce curgeau, fara gravitatie, haotic, prin camera plina cu sangele ei, ca o proiectie hologramizata intre doua realitati. N-a avut prea mult timp pentru a realiza toate astea, caci senzatia de vis i-a fost furata de o forta necunoscuta, aruncand-o din nou la pamant, in bezna. Sa fi fost un fel de lesin? Nu-si dadea seama. Era o amortire undeva intre somn si o liniste sacra...

Pur, incarcat de o lumina calda ce-l umplea in intregime si usor ca o pana din aripa unui inger, ningand din ceruri. Acum era sigura: era vorba despre sufletul ei. Curata, calma si inaltatoare, simtea cum constiinta imaculata ii ridica intreaga fiinta pe o raza scapata printre nori, ca un rasarit plin de alinare dupa o noapte plina de colturi ascutite si rani usturatoare... Prea usturatoare...

A zacut, ca intr-o cadere libera oprita de timp, gandindu-se fara sa vrea si chinuindu-se sa alunge orice gand, timp de cateva generatii intregi sau poate doar cateva clipe. Gandul la moartea ei. La acest pas pe care l-a facut involuntar. La tot ce nu apucase sa faca si la cuvintele nerostite care au pierit odata cu limba ei. La acceptarea conditiei de nefiinta si la ce ar putea sa urmeze acum. La imaginea care ii fulgerase in minte, la clipa de constientizare. La nedreptate, la coincidente si la conditii neprielnice din realitatea umana. La timp, dusmanul cel mai aprig. Apoi raza ce ii sustinea greutatea a inceput sa o traga in sus. Nu se mai zbatea, nu se mai misca, desi acea forta de blocare ii daduse drumul. Sau poate se integrase mult prea bine in gandurile acelea taioase. Incepuse sa urce lin, cu fata in sus, catre o destinatie nestiuta. Avea in fata sori si luni, stele, universuri intregi, centuri si constelatii... S-a intors, dar nu cu trupul pentru ca nu-l mai simtea deloc, ci cu mintea inecata in tristete. A privit in urma ei. Sangele a inceput sa-i curga din ochi, pentru ca durerea acelei despartiri era mult prea mare. Putea sa-si vada visele, sperantele, prietenii, oamenii dragi si locurile care insemnau cel mai mult pentru ea. Vedea si toate locurile prin care si-ar fi dorit sa mearga. Vedea si linia destinului ei cum statea rupta, atarnata de o stea si adiind in directia unui vant rece, interstelar. Era ca un yoyo abandonat de un copil plictisit si absent. Urca din ce in ce mai sus si toate deveneau din ce in ce mai mici. Toate deveneau din ce in ce mai irealizabile, mai ireversibile. Si le pierduse pentru ce? Pentru o farama de dragoste? Din cauza implicarii prea mari? Datorita sirului de evenimente datorate unui singur pamantean? Dupa ce vazuse acest adevar, aceasta viziune, aceste motive ii pareau absurde. Pierduse orice sansa si primise doar o urcare ilogica spre un loc necunoscut. Doar o miscare haotica spre nimic. Doar o melodie ce-i urmarea caderea...



My Dying Bride - For My Fallen Angel


A ajuns dupa o eternitate de urcat, intr-un final, undeva. Nu era nimic aici, decat o mare de nori si un batran langa o poarta... In urma acestei ascensiuni, ura nascuse un foc amar in intreaga ei goliciune. Avea in minte doar razbunarea. Vroia sa-l vada pe Andrei mort. Era plina de sange, de la atatea lacrimi iar batranul o privea cu uimire. Pesemne ca nu mai vazuse pe cineva intr-o durere atat de mare. S-a apropiat de ea:

-Copila, stii unde te afli?
-...(nu poate spune nimic, inca...)
-Esti primul om ce ajunge invelit in propriul sange aici. Esti primul om care a plans cu sufletul. Iti zaresc o mare de durere in ochi. Durere cum n-am mai vazut nicaieri... Totusi, nu vrei sa stii unde esti?
-Nu stiu, batrane. Nu stiu si nici nu-mi pasa. De ce mi-ar pasa unde si de ce am ajuns? Am pierdut tot ce aveam. Durerea nu mai exista. Durerea sunt eu. Vreau doar razbunare. Vreau sansa de a imi face dreptate. Am un ocean de ura adunata din toate realitatile.
-Copila... Anca, asa te numesti,nu? Asculta-ma...
-Nu, asa ma numeam intr-o alta nume. Aici, numeste-ma cum vrei. Nu-mi pasa! Vorbeste...
-Anca, ai ajuns la ultima poarta prin care va trebui sa intri vreodata. Ai ajuns in varful semnului de intrebare al umanitatii. Aici poti afla orice despre orice, aici poti intelege, aici poti pune orice intrebari.
-Batrane, ce-mi spui tu mie? Ce intrebari sa mai pun? Nu intelegi ca am pierdut tot? Vreau doar sa echilibrez balanta cu mana mea. Vreau doar linistea razbunarii... Nu credeam ca asta poate dainui dincolo de moarte. Nu credeam ca nu pot uita ultimele lovituri primite si nebunia dragostei care m-a ucis. Nu credeam ca acest foc poate sa dainuie. Nu credeam ca voi gasi ceva aici. Ce inseamna asta? Hai, spune-mi! Unde sunt?
-Aici este pacea deplina. Aici poti avea o eternitate de liniste. Meriti asta, de asta esti aici... Ai ajuns in polul cel alb al absolutului. Aici ajung doar oamenii buni. Aici e fabrica de ingeri. Aici poti veghea lumile creatorului. Aici afli adevarul. Insa copila, razbunarea nu are loc aici. Alunga-ti acest gand.

Anca renunta sa mai vorbeasca. Muteste subit... Era sucombata intre ganduri. Era ingropata intre confuzie si ura. Intre disperare si ragaz. Intre viol si avort. Intre imaginea linistei absolute si focul razbunarii ce ardea in toata sfera sufletului ei.

***ToBeContinued***

Stramt...

***

E o lume cam stramta...

Mai asteapta cineva ceva de la mine? Mai asteapta cineva ceva la oricine, defapt? Mai vrea cineva sa ofere ceva altcuiva, in afara de propria lacomie subiectiva, defapt?

De ce nu se intampla nimic important in jurul nimanui, in ziua de azi? Istoria pare o lucrare literara, al carui drept de publicare l-a castigat cineva la un concurs bizar de aruncat cu zaruri...

Mai asteapta cineva cuvintele astea? Mai asteapta cineva orice alte cuvinte? Mai are cineva de spus niste cuvinte care conteaza cu adevarat, defapt?

De ce nu iti vorbeste nimeni despre ceva important cu adevarat, in ziua de azi? Cuvintele par o lucrare publicistica, al carui drept de publicare l-au castigat cativa nemernici, trisand la un concurs pe care nu l-ar fi putut castiga cinstit...

Mai asteapta cineva sa stie ce gandesc si ce vreau sa spun? Mai asteapta cineva gandurile altcuiva, oricui? Mai gandeste cineva altceva in afara de otrava pentru propria fiinta, defapt?

De ce nu mai are nimeni un gand cu adevarat patrunzator, in ziua de azi? Gandul pare o lucrare artistica, al carui drept de publicare l-au castigat cu totii la un concurs ilogic, cu mai multe premii decat participanti...

Faptele sunt zidite prin cuvinte, pornind de la ganduri. Cuvintele provin din ganduri aduse de altii, mai mult sau mai putin, fauritori de fapte. Gandurile sunt spuse cu mare dezlegare si nepasare, ducand la fapte despre care toti vorbesc si scriu cuvinte.

E un CERC VICIOS mult prea stramt...

Eu... Exterior... Vreau doar sa spun ca e mult mai bine cateodata sa iti pierzi speranta decat sa iti pierzi vremea sperand. Si nu-s cuvintele mele, nici gandul meu. Sunt ale unor voci care raspundeau candva la intrebarile de mai sus cu un da foarte sigur.

***

Aprilie incepuse stramt. Stramt intre vene si stramt in buzunare. Stramt intre nervi si stramt intre atatea probleme de viata. Stramt era cuvantul central al unui inceput plin de pacaleli si epitetul blestemat al tuturor fragmentelor in care realitatea era impartita de catre prier. El zacea acolo, cu suflet mic, cu ochii intredeschisi si cu unghii murdare, intre blistere si staniol, intre coji si servetele. I se tragea de la o gripa ce evoluase, in mod perseverent, intr-un timp foarte scurt, in ceva necunoscut. Talpile nu-i mai calcasera in afara perimetrului locuintei de vreo saptamana, timp in care peretii camerei il incarcerasera, din ce in ce mai stramt. Mintea si sufletul ii erau presate intre patru laturi ce se apropiau prin relativitate spre centrul lui de greutate. Peretii aceia galbeni si murdari, varuiti cu un deceniu in urma, galben din care ramasese doar o nuanta anemica. Dar afara era soare in fiecare zi. Venise in sfarsit un fel de primavara si in gradina lui din spatele casei. O cautase el si o asteptase, imbracat subtire, in alb-negrul unei patetice incercari de incalzire, pana intr-o zi cand a plecat in racoarea aia cu dinti la un prieten vechi. Gripa a pus gheara pe el intr-o clipa si l-a tintuit intr-un pat concav, cu scanduri tari ce-l faceau irascibil. Totusi soarele stralucea acum, dupa atata asteptare. Prea tarziu. Cat de ironic era sentimentul acela n-ar putea sa explice niciodata. Avea ceai si sirop de tuse in loc de sange, iar limba ii era maronie de la... faringosept, sa zicem. Incercase sa citeasca. Nietzche isi batea joc de el prin niste idei pe care mintea lui obosita si confuza nu putea sa le urmareasca de la cap la coada. Filosofia era azvarlita pe podeaua camerei, aleatoriu. Poeziile erau mult prea seci, si aproape le stia pe de rost. Il adormeau usor si-l faceau sa caste cateodata, reducand aparent si mai mult volumul acelei camere plina de germeni. Cafeaua se terminase si nu putea sa iasa sa-si cumpere. Picioarele ii erau slabe si tigarile ii erau putine. Tusea atat de tare ca se trezea din somn in miez de noapte. Gandea, uitandu-se pe pereti, in bezna. Tusea din nou... Tusea pana adormea, apoi se trezea iar. Cearcane grele. Atipea si ziua, de plictiseala unui galben insistent... Pana si luciditatea ii era stramta. Dar timpul se dilata, paradoxal... Si sudoarea ii brazda trupul stramt, ii imbiba hainele stramte... Dar soarele batea cu raze largi si orbitoare chiar in centrul fiintei lui, paradoxal... Mirosul era stramt. Sunetele se auzeau difuz ca o desinenta stramta. Dar noptile se prelungeau si soarele parea ca nu mai vrea sa mai rasara, paradoxal... Aprilie incepuse mult prea paradoxal...

***

Simturi...

Parfumul...

Miroase-a toamna calma, ruginie
Singuratatea e-n culori si-n vise
Caci se-nfirip-o urma candva vie
Pe forme fara fond si far-abscise

Pe limba mea in orice dimineata
Se impleteste gustul mortii lor
Caci frunzele dau nastere la ceata
Iar ceata-ascunde amintiri ce mor

Stau sparte-n mii de cioburi ascutite
Culoarea si speranta de-altadat'
Parfumul si durerea-s renascute
Din negre umbre care-n bezna zac

Rasare luna, soarele se frange
Odata cu parfumul amagirii
Apune orice zambet si se stinge
Lumina omenescului si-a firii...

Culoarea...

Trist, multicolor...
Norii-mi apar de nicaieri
Si dispar odata cu privirea spre altceva...
Se aduna in fata ochilor,
Din exterior spre interior ca un regret...
Imi toarna gri de matase,
Din interior spre exterior ca un suspin,
Fior ce macina mut
Amintirea picaturilor de ploaie calda...
La fel ca norii,
Nimic nu a ramas in mine decat un moment
In care ai disparut,
Trist, multicolor...

Textura...

Am ochii-nchisi si sufletul de zgura
Ca ale mele-amprente incordate
Si caut suprafete deochiate
In bezna grea gasesc franturi de luna

Si munti si vai s-abisuri imi rasar
In varf de deget si de suflet simt
Cum peste toate iar a nins cu timp
Si-n podul palmei soarele-i amar

Si uda, rece, calma si-un pic moale
Turtesc la poli iar zarea argintie
Ma plimb pe-o forma feminina, vie
Ce tremura si geme ca o floare.

Sunetul...

Poc, poc...
Ca sa nu fie poc, poc, poc...
Muhahahaha...
Diabolic, cretin.

Anti-incultura

CITESTE!!!!!

Autopacaleala de 1 aprilie...

Articolul asta nu-i pentru voi, e pentru mine. Il scriu aici doar pentru ca vreau sa ma pacalesc singur ca ii pasa cuiva. Patetic. Vierme patetic. Gunoi cu suflet.

N-am nicio idee buna azi. Incerc sa-mi golesc mintea. Gandesc in gol la nimicuri, ma ingrijorez din plin din toate. Sunt obosit. Batran si tocit. Arat cum ma simt, de asemenea. Nu mai inteleg cum poate un om de 19 ani sa fie atat de satul de viata asta? Probabil din cauza orasului, probabil de la aceleasi fete cunoscute,probabil de la prea multi dobitoci, probabil de la monotonie si probabil pentru ca am facut deja, foarte comprimat, ceea ce un om normal si caruita ii pasa de viitor si de viata sa ar face in mult mai multa vreme. E clar, imi trebuie o pereche de tenesi penali la 5 lei, o camasa colorata si un barbierit proaspat, eventual un tuns. De-ar fi asa usor sa te simti mai tanar. Paradoxul nu creaza nimic stabil, la fel cum amagirea nu creaza nimic palpabil si care sa conteze.

Nu ma mai satisface nimic. Pare o fi o criza de personalitate de aia emo, cretina, de care nu pot scapa deloc. De ce tre sa o am? Eu nu sunt asa. Firea asta a omului. Trebuie sa treci prin mult rau (chiar si fara motiv aparent) ca sa te poti bucura de bine. Simt ca trebuie sa primesc ceva ce-mi sta sus de tot in lista dorintelor, care sa-mi debusoleze intreaga existenta. As avea nevoie.

Vreau doar sa-l rog pe cel care accelereaza timpul in halul asta sa termine dracului odata cu pacaleala asta. Nu e amuzant. Nu mai am timp de nimic si sunt irascibil tot timpul. O fi de la criza economica? Au inceput astia sa scumpeasca fiecare clipa? Cum eu n-am niciun ban... Nu mai am parte de prea multe. Imi apasa greu pe suflet ceva ce ar trebui sa mi se para mult prea firesc. Nu sunt eu cel mai amarat pe lumea asta... si nu, de data asta, nu e niciun dar in propozitia mea.

A doua varianta de explicatie pentru accelerarea timpului ar fi ca se apropie ceva, un dezastru. Si parca nu mai am chef sa ma mai zbat deloc pana o sa se-ntample. Simt, dar inca nu pot vedea ce este. Si in incercarea patetica de a-mi spune ca mai este vreme, autosugestia imi accelereaza perceptia. E foarte ciudat sa te uiti la ceas sa vezi ca a trecut o ora, cand tu credeai ca au trecut trei minute. Enervanta senzatie ce nu-mi da pace de vreo saptamana!

Mi-e dor de multe. Mi-e dor de tobe, de chitara lui Dima si de un bidon de bere la sala. Mi-e dor si de un bass balbait. Mi-e dor de Mike si de o "tigare" cu el. Mi-e dor de "un long-night". Mi-e dor de terminator, sa-i mai topesc transformatoare si sa-i stric joystick-uri. Mi-e dor sa fac ceva pentru prima data. Mi-e dor sa nu stie tata ca fumez si sa nu-mi dea tigari. Mi-e dor de 1 aprilie de acum 10 ani. Mi-e dor de mama.

Mi-e dor de copilarie. De maidanul pe care jucam fotbal cu oameni pe care acum nu-i mai cunosc si impreuna cu care maidanul ala parea atat de mare si incapator. Acum imi dau seama ca sunt doar cativa metri patrati, pe langa care trec in fiecare zi, in graba. Nici nu mai joc fotbal. In schimb ce am? O mare burta pe care refuz sa o accept ca parte din mine... Nici nu te cred daca-mi spui ca gasesti ceva bun la mine, care sa-ti placa, oricat de mult mi-ar place ochii tai.

Mi-e dor sa zic niste cuvinte potrivite. Mi-e dor sa fiu mandru de ceva. Mi-e dor sa fac orice. Mi-e dor sa fac pe cineva sa rada. Mi-e dor sa simt un fior pe sira spinarii. Mi-e dor sa fiu nerabdator. Mi-e dor sa se intample ceva nou. Mi-e dor de apocalipsa.

Si m-am saturat de starea asta de absenta. Unde sunt eu? Unde sunteti voi? Unde v-ati cernut din mine?

Relativizare

Inaintez absurd spre un trecut decolorat
Prin spatiul unde candva era loc de-amintire..
De tot ce-acum in brate strang eu fost-am acuzat
Caci timpul le-a-nnodat in juru-mi ca pe fire..

Imi neg originea si chiar mai mult de-atat
Cand trec, electric, pana-nainte de creatie
Si-i vad pe toti care din viata-mi s-au cernut
S-au deznodat din mine fara pic de gratie..

Andrei, traiesti!



Pacaleala de 1 aprilie...