Anti-empatie

Nu-mi pare rau ca nu am mai scris. Am fost ocupat cu distrugeri ale vietii mele. Trebuie sa recunosc ca aveam visele atata de pline de sperante incat mi-au destramat realitatea atunci cand au inceput sa se darame, tragand cu dintii de ultimul fir de speranta. E crunta, e violenta si stridenta, e amara si totodata dulce autodistrugerea... viata. Nu dau vina pe nimeni decat pe mine si nu incerc sa ma compar cu nimeni decat cu mine. Asta ca sa nu ma intelegeti gresit.

Am incercat sa privesc prin ochi albastrii, verzi, galbeni, rosii, negrii... pana si albi... Insa am ajuns ca un bumerang inapoi in punctul de vedere caprui. Cel nativ. Nimic nu se compara cu ceea ce ai din nastere, fie aparenta, forma, fond, gandire sau aspiratie... Tot ceea ce incerc sa spun e ca trebuie sa privesti prin ochii tai. Daca devii empatic si incepi sa te intrebi cum se simt altii, o sa te afunzi intr-un mare ocean de vid al carui fund magnetic te trage inspre neclintirea cugetului intr-un negru abis... te trage impreuna cu armura de aparenta bunatate si sfintenie in care crezi ca stralucesti ca un cavaler din vremuri inexistente.

Pai da... sunt anti-empatic.

Aha

Cine naiba isi mai gaseste cuvintele? Cine naiba mai poate rosti ceea ce vrea sa rosteasca de frica, rusinea sau sila unor sentimente sau aparente ziduri ce se ridica dinspre altii? Eu unul nu, si mi-as dori sa mai pot. Speram ca evolutia sa insemne o deschidere, o... imbratisare a viziunilor pe care pana atunci n-am putut sa le accept. Ei bine nu, evolutia inseamna si o inchidere. Pana la stadiul de a te fragmenta intern, pierdut intre sentimente, unele pe care le-ai fi putut rosti candva si acum nu mai poti, iar altele pe care le poti rosti acum, desi altcandva nu puteai. E trist. Nu intr-un sens particular, ci intr-unul foarte general. Poate mai particular decat imi place sa admit.

Intrebarea mea e: de ce nu suntem niciodata multumiti? Mint. Intrebarea adevarata e: de ce ne mintim?