PS Artwork

Spirit...



Human aquarium...

Space age...

Social nothingness...



Northern wind...

Save yourself...



Death absolute...

Confesiunea... < II (partea a) >

Confession II - The other side...

There's always another side to the story...

Pur, incarcat de o lumina calda ce-l umplea in intregime si usor ca o pana din aripa unui inger, ningand din ceruri. Ea nu era deloc sigura: sa fi fost vorba despre sufletul ei? Curata, calma si inaltatoare, simtea cum constiinta imaculata ii ridica intreaga fiinta pe o raza scapata printre nori, ca un rasarit plin de alinare dupa o noapte plina de colturi ascutite si rani usturatoare.

Nu isi dadea seama ce se intamplase cu ea. Nu era sigura daca viseaza sau daca ceea ce vede este real. Parea un vis in care se trezise, dar nu-si putea aminti unde si cine este. Avea senzatia ca timpul nu mai exista, caci miscarile pe care le facea, asemanatoare cu ale unui copil cand se naste si nu stie exact ce cauta si cum a ajuns pe aceasta lume, pareau ca dureaza unele ani, altele clipe... Se obisnuia destul de greu cu trupul acela format din fibre si oase astrale. Erau lipsite de un etalon, erau lipsite de o masura exacta si, acum, aici, parea ca rabdarea e totuna cu fulgerul, ca lumina se odihneste pe spinari de melci minusculi formati din materie cat pentru a sculpta o infinitate de lumi. Apoi a deschis mai tare ochii, pentru ca si-a dat seama ca intr-un vis ar putea face orice vrea, fara limite in spatiu sau timp. A deschis ochii atat de tare incat a invelit un intreg univers in pleoapele ei. A simtit valuri pe gene, vulcani eruptand si o societate minuscula in genunchi in fata pupilelor ei. A fost un fel de dilatare necontrolata, la care nu se astepta. S-a simtit ca atunci cand un copil face primul pas si cade, nestiind de ce este in stare cu adevarat piciorul sau si ce inseamna durerea unei caderi. Putea sa se joace intre spatiu si timp cum nu si-ar fi imaginat vreodata in niciun vis. Nu putea fi vis, era sigura. Nu era nimic in jur si totodata putea vedea un tot foarte compact. S-a gandit sa se ridice din amortirea aceea... Simtea nevoia de a se aduna, se simtea fragmentata. Apoi, deodata, ca un tunet asurzitor, a vazut pentru o clipa, ca printr-un tunel spatio-temporar, lumea pe care tocmai o parasise. Trupul ii era fragmentat acolo, in balti de sange. El... Era si el acolo, uitandu-se in gol... Si-a amintit deodata toate cunostintele umane pe care le avea. A incercat sa le reprime, a incercat sa le nege. Vroia sa nu fie constienta si sa uite din nou scena asta macabra, impreuna cu toata viata de pe acea lume absurda. A realizat cine este si ca tocmai murise, intr-un mod foarte violent si dintr-un motiv foarte nedrept. Era un sentiment pe care omul nu-l simte decat dupa ce paseste afara din trup in mod involuntar. Inmarmurita, privea acel om pe care il iubise atat de mult. Privea si simtea o durere mult mai mare decat cea pe care o simtise fizic, inainte de moarte. Privea in ochii lui nebunia ce-l facea sa-si doreasca sa-i devoreze organele. Se privea din exterior, isi privea ochii devorati de acea dementa cauzata doar dintr-o gelozie prosteasca. Simtea ca asa ceva nu-i trebuie dat nimanui sa vada, ca acea stare ne se cuvine sa iasa din cutia Pandorei pentru nimeni, oricat de multe greseli a facut in viata lui. Durerea cantata la propria-ti carne de vocea propriei tale iubiri. A inchis ochii pentru ca nu-si mai dorea sa stie. Sa vada. Era adevarul absolut ce o invelea, o orbea, o trezea, o ucidea, o curenta, o invia, o alinta, o curata, o vindeca si o facea sa verse cascade de lacrimi ce curgeau, fara gravitatie, haotic, prin camera plina cu sangele ei, ca o proiectie hologramizata intre doua realitati. N-a avut prea mult timp pentru a realiza toate astea, caci senzatia de vis i-a fost furata de o forta necunoscuta, aruncand-o din nou la pamant, in bezna. Sa fi fost un fel de lesin? Nu-si dadea seama. Era o amortire undeva intre somn si o liniste sacra...

Pur, incarcat de o lumina calda ce-l umplea in intregime si usor ca o pana din aripa unui inger, ningand din ceruri. Acum era sigura: era vorba despre sufletul ei. Curata, calma si inaltatoare, simtea cum constiinta imaculata ii ridica intreaga fiinta pe o raza scapata printre nori, ca un rasarit plin de alinare dupa o noapte plina de colturi ascutite si rani usturatoare... Prea usturatoare...

A zacut, ca intr-o cadere libera oprita de timp, gandindu-se fara sa vrea si chinuindu-se sa alunge orice gand, timp de cateva generatii intregi sau poate doar cateva clipe. Gandul la moartea ei. La acest pas pe care l-a facut involuntar. La tot ce nu apucase sa faca si la cuvintele nerostite care au pierit odata cu limba ei. La acceptarea conditiei de nefiinta si la ce ar putea sa urmeze acum. La imaginea care ii fulgerase in minte, la clipa de constientizare. La nedreptate, la coincidente si la conditii neprielnice din realitatea umana. La timp, dusmanul cel mai aprig. Apoi raza ce ii sustinea greutatea a inceput sa o traga in sus. Nu se mai zbatea, nu se mai misca, desi acea forta de blocare ii daduse drumul. Sau poate se integrase mult prea bine in gandurile acelea taioase. Incepuse sa urce lin, cu fata in sus, catre o destinatie nestiuta. Avea in fata sori si luni, stele, universuri intregi, centuri si constelatii... S-a intors, dar nu cu trupul pentru ca nu-l mai simtea deloc, ci cu mintea inecata in tristete. A privit in urma ei. Sangele a inceput sa-i curga din ochi, pentru ca durerea acelei despartiri era mult prea mare. Putea sa-si vada visele, sperantele, prietenii, oamenii dragi si locurile care insemnau cel mai mult pentru ea. Vedea si toate locurile prin care si-ar fi dorit sa mearga. Vedea si linia destinului ei cum statea rupta, atarnata de o stea si adiind in directia unui vant rece, interstelar. Era ca un yoyo abandonat de un copil plictisit si absent. Urca din ce in ce mai sus si toate deveneau din ce in ce mai mici. Toate deveneau din ce in ce mai irealizabile, mai ireversibile. Si le pierduse pentru ce? Pentru o farama de dragoste? Din cauza implicarii prea mari? Datorita sirului de evenimente datorate unui singur pamantean? Dupa ce vazuse acest adevar, aceasta viziune, aceste motive ii pareau absurde. Pierduse orice sansa si primise doar o urcare ilogica spre un loc necunoscut. Doar o miscare haotica spre nimic. Doar o melodie ce-i urmarea caderea...



My Dying Bride - For My Fallen Angel


A ajuns dupa o eternitate de urcat, intr-un final, undeva. Nu era nimic aici, decat o mare de nori si un batran langa o poarta... In urma acestei ascensiuni, ura nascuse un foc amar in intreaga ei goliciune. Avea in minte doar razbunarea. Vroia sa-l vada pe Andrei mort. Era plina de sange, de la atatea lacrimi iar batranul o privea cu uimire. Pesemne ca nu mai vazuse pe cineva intr-o durere atat de mare. S-a apropiat de ea:

-Copila, stii unde te afli?
-...(nu poate spune nimic, inca...)
-Esti primul om ce ajunge invelit in propriul sange aici. Esti primul om care a plans cu sufletul. Iti zaresc o mare de durere in ochi. Durere cum n-am mai vazut nicaieri... Totusi, nu vrei sa stii unde esti?
-Nu stiu, batrane. Nu stiu si nici nu-mi pasa. De ce mi-ar pasa unde si de ce am ajuns? Am pierdut tot ce aveam. Durerea nu mai exista. Durerea sunt eu. Vreau doar razbunare. Vreau sansa de a imi face dreptate. Am un ocean de ura adunata din toate realitatile.
-Copila... Anca, asa te numesti,nu? Asculta-ma...
-Nu, asa ma numeam intr-o alta nume. Aici, numeste-ma cum vrei. Nu-mi pasa! Vorbeste...
-Anca, ai ajuns la ultima poarta prin care va trebui sa intri vreodata. Ai ajuns in varful semnului de intrebare al umanitatii. Aici poti afla orice despre orice, aici poti intelege, aici poti pune orice intrebari.
-Batrane, ce-mi spui tu mie? Ce intrebari sa mai pun? Nu intelegi ca am pierdut tot? Vreau doar sa echilibrez balanta cu mana mea. Vreau doar linistea razbunarii... Nu credeam ca asta poate dainui dincolo de moarte. Nu credeam ca nu pot uita ultimele lovituri primite si nebunia dragostei care m-a ucis. Nu credeam ca acest foc poate sa dainuie. Nu credeam ca voi gasi ceva aici. Ce inseamna asta? Hai, spune-mi! Unde sunt?
-Aici este pacea deplina. Aici poti avea o eternitate de liniste. Meriti asta, de asta esti aici... Ai ajuns in polul cel alb al absolutului. Aici ajung doar oamenii buni. Aici e fabrica de ingeri. Aici poti veghea lumile creatorului. Aici afli adevarul. Insa copila, razbunarea nu are loc aici. Alunga-ti acest gand.

Anca renunta sa mai vorbeasca. Muteste subit... Era sucombata intre ganduri. Era ingropata intre confuzie si ura. Intre disperare si ragaz. Intre viol si avort. Intre imaginea linistei absolute si focul razbunarii ce ardea in toata sfera sufletului ei.

***ToBeContinued***

Stramt...

***

E o lume cam stramta...

Mai asteapta cineva ceva de la mine? Mai asteapta cineva ceva la oricine, defapt? Mai vrea cineva sa ofere ceva altcuiva, in afara de propria lacomie subiectiva, defapt?

De ce nu se intampla nimic important in jurul nimanui, in ziua de azi? Istoria pare o lucrare literara, al carui drept de publicare l-a castigat cineva la un concurs bizar de aruncat cu zaruri...

Mai asteapta cineva cuvintele astea? Mai asteapta cineva orice alte cuvinte? Mai are cineva de spus niste cuvinte care conteaza cu adevarat, defapt?

De ce nu iti vorbeste nimeni despre ceva important cu adevarat, in ziua de azi? Cuvintele par o lucrare publicistica, al carui drept de publicare l-au castigat cativa nemernici, trisand la un concurs pe care nu l-ar fi putut castiga cinstit...

Mai asteapta cineva sa stie ce gandesc si ce vreau sa spun? Mai asteapta cineva gandurile altcuiva, oricui? Mai gandeste cineva altceva in afara de otrava pentru propria fiinta, defapt?

De ce nu mai are nimeni un gand cu adevarat patrunzator, in ziua de azi? Gandul pare o lucrare artistica, al carui drept de publicare l-au castigat cu totii la un concurs ilogic, cu mai multe premii decat participanti...

Faptele sunt zidite prin cuvinte, pornind de la ganduri. Cuvintele provin din ganduri aduse de altii, mai mult sau mai putin, fauritori de fapte. Gandurile sunt spuse cu mare dezlegare si nepasare, ducand la fapte despre care toti vorbesc si scriu cuvinte.

E un CERC VICIOS mult prea stramt...

Eu... Exterior... Vreau doar sa spun ca e mult mai bine cateodata sa iti pierzi speranta decat sa iti pierzi vremea sperand. Si nu-s cuvintele mele, nici gandul meu. Sunt ale unor voci care raspundeau candva la intrebarile de mai sus cu un da foarte sigur.

***

Aprilie incepuse stramt. Stramt intre vene si stramt in buzunare. Stramt intre nervi si stramt intre atatea probleme de viata. Stramt era cuvantul central al unui inceput plin de pacaleli si epitetul blestemat al tuturor fragmentelor in care realitatea era impartita de catre prier. El zacea acolo, cu suflet mic, cu ochii intredeschisi si cu unghii murdare, intre blistere si staniol, intre coji si servetele. I se tragea de la o gripa ce evoluase, in mod perseverent, intr-un timp foarte scurt, in ceva necunoscut. Talpile nu-i mai calcasera in afara perimetrului locuintei de vreo saptamana, timp in care peretii camerei il incarcerasera, din ce in ce mai stramt. Mintea si sufletul ii erau presate intre patru laturi ce se apropiau prin relativitate spre centrul lui de greutate. Peretii aceia galbeni si murdari, varuiti cu un deceniu in urma, galben din care ramasese doar o nuanta anemica. Dar afara era soare in fiecare zi. Venise in sfarsit un fel de primavara si in gradina lui din spatele casei. O cautase el si o asteptase, imbracat subtire, in alb-negrul unei patetice incercari de incalzire, pana intr-o zi cand a plecat in racoarea aia cu dinti la un prieten vechi. Gripa a pus gheara pe el intr-o clipa si l-a tintuit intr-un pat concav, cu scanduri tari ce-l faceau irascibil. Totusi soarele stralucea acum, dupa atata asteptare. Prea tarziu. Cat de ironic era sentimentul acela n-ar putea sa explice niciodata. Avea ceai si sirop de tuse in loc de sange, iar limba ii era maronie de la... faringosept, sa zicem. Incercase sa citeasca. Nietzche isi batea joc de el prin niste idei pe care mintea lui obosita si confuza nu putea sa le urmareasca de la cap la coada. Filosofia era azvarlita pe podeaua camerei, aleatoriu. Poeziile erau mult prea seci, si aproape le stia pe de rost. Il adormeau usor si-l faceau sa caste cateodata, reducand aparent si mai mult volumul acelei camere plina de germeni. Cafeaua se terminase si nu putea sa iasa sa-si cumpere. Picioarele ii erau slabe si tigarile ii erau putine. Tusea atat de tare ca se trezea din somn in miez de noapte. Gandea, uitandu-se pe pereti, in bezna. Tusea din nou... Tusea pana adormea, apoi se trezea iar. Cearcane grele. Atipea si ziua, de plictiseala unui galben insistent... Pana si luciditatea ii era stramta. Dar timpul se dilata, paradoxal... Si sudoarea ii brazda trupul stramt, ii imbiba hainele stramte... Dar soarele batea cu raze largi si orbitoare chiar in centrul fiintei lui, paradoxal... Mirosul era stramt. Sunetele se auzeau difuz ca o desinenta stramta. Dar noptile se prelungeau si soarele parea ca nu mai vrea sa mai rasara, paradoxal... Aprilie incepuse mult prea paradoxal...

***

Simturi...

Parfumul...

Miroase-a toamna calma, ruginie
Singuratatea e-n culori si-n vise
Caci se-nfirip-o urma candva vie
Pe forme fara fond si far-abscise

Pe limba mea in orice dimineata
Se impleteste gustul mortii lor
Caci frunzele dau nastere la ceata
Iar ceata-ascunde amintiri ce mor

Stau sparte-n mii de cioburi ascutite
Culoarea si speranta de-altadat'
Parfumul si durerea-s renascute
Din negre umbre care-n bezna zac

Rasare luna, soarele se frange
Odata cu parfumul amagirii
Apune orice zambet si se stinge
Lumina omenescului si-a firii...

Culoarea...

Trist, multicolor...
Norii-mi apar de nicaieri
Si dispar odata cu privirea spre altceva...
Se aduna in fata ochilor,
Din exterior spre interior ca un regret...
Imi toarna gri de matase,
Din interior spre exterior ca un suspin,
Fior ce macina mut
Amintirea picaturilor de ploaie calda...
La fel ca norii,
Nimic nu a ramas in mine decat un moment
In care ai disparut,
Trist, multicolor...

Textura...

Am ochii-nchisi si sufletul de zgura
Ca ale mele-amprente incordate
Si caut suprafete deochiate
In bezna grea gasesc franturi de luna

Si munti si vai s-abisuri imi rasar
In varf de deget si de suflet simt
Cum peste toate iar a nins cu timp
Si-n podul palmei soarele-i amar

Si uda, rece, calma si-un pic moale
Turtesc la poli iar zarea argintie
Ma plimb pe-o forma feminina, vie
Ce tremura si geme ca o floare.

Sunetul...

Poc, poc...
Ca sa nu fie poc, poc, poc...
Muhahahaha...
Diabolic, cretin.

Anti-incultura

CITESTE!!!!!

Autopacaleala de 1 aprilie...

Articolul asta nu-i pentru voi, e pentru mine. Il scriu aici doar pentru ca vreau sa ma pacalesc singur ca ii pasa cuiva. Patetic. Vierme patetic. Gunoi cu suflet.

N-am nicio idee buna azi. Incerc sa-mi golesc mintea. Gandesc in gol la nimicuri, ma ingrijorez din plin din toate. Sunt obosit. Batran si tocit. Arat cum ma simt, de asemenea. Nu mai inteleg cum poate un om de 19 ani sa fie atat de satul de viata asta? Probabil din cauza orasului, probabil de la aceleasi fete cunoscute,probabil de la prea multi dobitoci, probabil de la monotonie si probabil pentru ca am facut deja, foarte comprimat, ceea ce un om normal si caruita ii pasa de viitor si de viata sa ar face in mult mai multa vreme. E clar, imi trebuie o pereche de tenesi penali la 5 lei, o camasa colorata si un barbierit proaspat, eventual un tuns. De-ar fi asa usor sa te simti mai tanar. Paradoxul nu creaza nimic stabil, la fel cum amagirea nu creaza nimic palpabil si care sa conteze.

Nu ma mai satisface nimic. Pare o fi o criza de personalitate de aia emo, cretina, de care nu pot scapa deloc. De ce tre sa o am? Eu nu sunt asa. Firea asta a omului. Trebuie sa treci prin mult rau (chiar si fara motiv aparent) ca sa te poti bucura de bine. Simt ca trebuie sa primesc ceva ce-mi sta sus de tot in lista dorintelor, care sa-mi debusoleze intreaga existenta. As avea nevoie.

Vreau doar sa-l rog pe cel care accelereaza timpul in halul asta sa termine dracului odata cu pacaleala asta. Nu e amuzant. Nu mai am timp de nimic si sunt irascibil tot timpul. O fi de la criza economica? Au inceput astia sa scumpeasca fiecare clipa? Cum eu n-am niciun ban... Nu mai am parte de prea multe. Imi apasa greu pe suflet ceva ce ar trebui sa mi se para mult prea firesc. Nu sunt eu cel mai amarat pe lumea asta... si nu, de data asta, nu e niciun dar in propozitia mea.

A doua varianta de explicatie pentru accelerarea timpului ar fi ca se apropie ceva, un dezastru. Si parca nu mai am chef sa ma mai zbat deloc pana o sa se-ntample. Simt, dar inca nu pot vedea ce este. Si in incercarea patetica de a-mi spune ca mai este vreme, autosugestia imi accelereaza perceptia. E foarte ciudat sa te uiti la ceas sa vezi ca a trecut o ora, cand tu credeai ca au trecut trei minute. Enervanta senzatie ce nu-mi da pace de vreo saptamana!

Mi-e dor de multe. Mi-e dor de tobe, de chitara lui Dima si de un bidon de bere la sala. Mi-e dor si de un bass balbait. Mi-e dor de Mike si de o "tigare" cu el. Mi-e dor de "un long-night". Mi-e dor de terminator, sa-i mai topesc transformatoare si sa-i stric joystick-uri. Mi-e dor sa fac ceva pentru prima data. Mi-e dor sa nu stie tata ca fumez si sa nu-mi dea tigari. Mi-e dor de 1 aprilie de acum 10 ani. Mi-e dor de mama.

Mi-e dor de copilarie. De maidanul pe care jucam fotbal cu oameni pe care acum nu-i mai cunosc si impreuna cu care maidanul ala parea atat de mare si incapator. Acum imi dau seama ca sunt doar cativa metri patrati, pe langa care trec in fiecare zi, in graba. Nici nu mai joc fotbal. In schimb ce am? O mare burta pe care refuz sa o accept ca parte din mine... Nici nu te cred daca-mi spui ca gasesti ceva bun la mine, care sa-ti placa, oricat de mult mi-ar place ochii tai.

Mi-e dor sa zic niste cuvinte potrivite. Mi-e dor sa fiu mandru de ceva. Mi-e dor sa fac orice. Mi-e dor sa fac pe cineva sa rada. Mi-e dor sa simt un fior pe sira spinarii. Mi-e dor sa fiu nerabdator. Mi-e dor sa se intample ceva nou. Mi-e dor de apocalipsa.

Si m-am saturat de starea asta de absenta. Unde sunt eu? Unde sunteti voi? Unde v-ati cernut din mine?

Relativizare

Inaintez absurd spre un trecut decolorat
Prin spatiul unde candva era loc de-amintire..
De tot ce-acum in brate strang eu fost-am acuzat
Caci timpul le-a-nnodat in juru-mi ca pe fire..

Imi neg originea si chiar mai mult de-atat
Cand trec, electric, pana-nainte de creatie
Si-i vad pe toti care din viata-mi s-au cernut
S-au deznodat din mine fara pic de gratie..

Andrei, traiesti!



Pacaleala de 1 aprilie...

Sa stiti ce-am facut asta vara...

Vreau sa va arat pe unde am umblat eu vara trecuta. Pozele poate nu sunt cat se poate de sugestive, dar cele pe care le-am facut eu le-am ratacit. Asa ca am luat de pe net. Sunt doua locatii din orasul italian Torino care m-au impresionat. Ce cautam eu acolo? Pai am fost in vizita la mama pe care nu o mai vazusem deja de ani. Probabil nici nu trebuia sa ies din casa ca sa simt ca a meritat calatoria, caci ma simteam multumit sa o privesc cat a mai imbatranit si totusi cat de tanar ii este sufletul. Nu vreau sa par nu-stiu-cum, dar imi iubesc mult mama, pentru ca e singura fiinta ce nu m-a lasat balta niciodata. Revenind la turism, pe langa multe alte lucruri interesante de facut in acel oras CIVILIZAT (nu-mi mai bat gura, poate o sa o fac altadata), am decis sa vizitez manastirea ( care defapt e ditamai catedrala ) de la Superga si un monument numit Cole de la Maddalaena. Fiecare din cele doua se afla pe cate o colina, la o distanta destul de mare intre ele, dar inaltimea lor oferea o panorama excelenta a intregului oras, a muntilor si raurilor din jurul si chiar din centrul acestuia. A fost de neuitat.

In prima poza este exact privelistea orasului de langa manastirea mai sus mentionata. Cea de-a doua este de pe Cole de la Maddalaena . M-au lasat fara cuvinte, si pe lumina si pe intuneric, caci m-am reintors sa privesc in ambele momente ale zilei.

Poza de mai sus este chiar din spatele acelei manastiri ( vezi poza urmatoare ) si reprezenta, pe langa multa verdeata, aer curat, liniste, curatenie, armonie si culori, un monument in cinstea unui tragic accident de avion al unei echipe importante de fotbal locala, chiar pe acea colina, motiv pentru care a si fost construita aceasta manastire. O fi iubind Dumnezeu fotbalul pe acolo, eu stiu? Poate papa...

Prima poza este un unghi apropiat al manastirii (care pare mult mai mica decat este in realitate, datorita arhitecturii geniale), iar cea de-a doua este statuia de bronz de pe Cole de la Maddalaena. Este o veritabila statuie a libertatii din Europa. Bronz masiv, rece, privire goala, sculptata ideal si putin inverzita de vreme. Cocleala verziue nu facea decat sa-i dea acestei doamne de metal o aura extrem de misterioasa si trista, exact cum imi place mie. M-am indragostit instantaneu de locul ala. Gustasem o felie din Nirvana...

Iata si alte unghiuri si puncte de vedere ale celor doua locuri mentionate mai sus...

Un fel de curiozitate pe aceasta colina era si un obiect foarte mic si de neobservat, dar venit parca din vremuri antice. Era un fel de masa pe care erau desenate arhaic directiile catre toate orasele importante ale continentului nostru (un sistem foarte exact dar si foarte simplu - pacat ca nu am gasit o poza ), care totodata servea ca si ceas solar, cum romanii foloseau candva. Frumos, practic, util...

Sa va mai zic ce era frumos langa aceasta statuie. Pe langa oamenii civilizati si curatenia care iti sarea in ochi (roman fiind), mai era de jur imprejurul acestei statui, la ceva distanta, un gard format doar dintr-un singur lant metalic cu zale mari, sustinut de cateva bete de fier. Nu era de protectie, nu va speriati, era doar un suport pe care oamenii intemeiasera un fel de traditie. Fiecare venea cu persoana iubita, cu parintii sau poate doar singur cu visele lui si atarna de acest lant metalic un lacat pe care scria orice dorea. Astfel, am vazut sute, daca nu mii de lacate pe care oamenii le prinsesera acolo pentru eternitate si pe care scrisesera mesaje care mai de care mai sincere si/sau artistice. Probabil credeau ca acest inger de metal le va lumina dorintele intreaga viata. Pacat ca nu aveam lacat cand am fost...

N-am sa uit acea mare de verdeata care parca era in stare sa extirpe orice cancer pulmonar. Sper sa ajungeti si voi pe acolo, e ceva chiar unic. In speranta ca n-am plictisit auditoriul inca si pentru a fi cat mai concis, nu mai fac niciun comentariu la adresa turismului infect din Romania, tara mea de glorie, tara mea de dor.

Calatoriti, caci intre gunoaiele lumii stau ascunse si colturi de rai in care poti sa-ti reintineresti sufletul si sa-ti vindeci toate ranile. E un mare pacat sa fii legat doar de un loc intreaga viata.

Spiritul tau vrea sa fie liber!

Despre gunoi si renastere...(M-I version 7.o)

Uita-te bine la titlul asta. Cate se ascund in el, nici nu-ti poti da seama. Incearca sa gasesti tu singur cat mai multe sensuri inainte sa-mi citesti nebuniile...

Iata-le:

DA. Vreau sa spun in primul rand ca esti un gunoi. Si cand spun asta nu ma refer doar la tine. Ma refer si la mine si la orice poate respira pe lumea asta. Suntem niste deseuri, prin substanta din care suntem alcatuiti si prin toate faptele pe care le facem. O derivata pe un interval nedefinit al unei functii ori prea complexe, ori prea simple, pe care nu sta nimeni s-o rezolve pentru ca e plictisit sau prea prost. Nu indrazni sa ma contrazici, gunoi ce esti. Nu e nici macar o insulta, e doar crunta realitate. Minciuna in care te scalzi e defapt o mare groapa de gunoi a universului, numita umanitate, iar tu esti undeva sub toate celelalte miliarde de miliarde de tone de gunoi mai proaspat si mai norocos decat tine sa fi fost aruncat mai pe urma. Nu te simtii inferior... Totodata stai pe alte miliarde de miliarde de tone de gunoi mai putin norocos, aruncate inaintea ta de o forta... divina sa-i zicem. Va incurcati unul pe altul, va transmiteti mirosul stricat si va stalciti reciproc. De atata gunoi, nici macar nu-ti poti gasi pozitia, ortogonal vorbind, in asemenea morman. Omogenizarea incepe sub propria greutate si sub greutatea gunoaielor de mai sus, mai grele, mai norocoase. Omogenizarea te face un gunoi. Gunoi cu suflet. Astfel, daca Ox tinde la infinit si Oy tinde la infinit, integrala ta defineste o arie care tinde la 0. Iata! Conditia omului, din punct de vedere matematic. Oricat de concava, convexa sau poate constanta ar fii functia ce te defineste, graficul ei se reduce la un punct in acest sistem de referinta al gunoaielor. Si daca nu te-ai prins, da, M-I vine de la matematica-informatica. Version 7.o vine de la System of a Down, stiti voi de unde ("Eating seeds as a past-time activity", gunoaie ce sunteti). Cat de real cu putinta...

DA. In al doilea rand vreau sa iti spun de gunoaiele din jur. In afara de oameni, exista si gunoiul oamenilor. Oriunde ai merge, oriunde ai vrea sa scapi de ele, nu poti. Suntem inconjurati de gunoi pe care nici macar nu-l mai observa nimeni, cu exceptia catorva oameni care se numesc ecologisti. Ii admir dar sunt cam fraieri. Astia-s culmea... Nu stiu ca lupta pentru o cauza pieduta? Fiecare punga, hartie, cutie, ambalaj, eticheta, sticla, bucata de aliment alterat, bucata de mobilier uzat, toate sunt nemuritoare si exponential in crestere. Cu cat suntem mai multi oameni, cu cat avem mai multa nepasare, cu atat agravam mai tare acest cancer incurabil. Nici un colt de natura nu va scapa de mania mainii care lasa in viteza, uitandu-se mai intai in stanga si-n dreapta ca sa nu para ea pacatoasa, bucata cu bucata, un mare morman de gunoi peste tot in jur. Si ca tot mai vorbeam eu de Romania, tara oamenilor cei mai liberi in stil si nesimtire, raportand nivelul de civilizatie la cantitatea de deseuri, noi avem un record de nepasare pe care cartea recordurilor negative il consemna zilnic. Biblia neagra ce scrie adevarul absolut despre om, cat se poate de concis si calculat, nu povesti cu despartit ape si barci pline cu porci. Ne auto-intrecem. Aveam eu un gand cand eram mai mic... Gandeam ca fiecare bucata de gunoi trebuie sa fi avut o poveste proprie, o mana care sa o fi aruncat, un creier caruia sa nu-i fi pasat de pamantul nostru, al tuturor. Mana care a fost si a mea candva, recunosc, dar asta s-a schimbat. (Tu recunosti macar?) Si gandeam ca daca m-as apuca sa scriu fiecare poveste a gunoaielor, nu numai ca n-as avea timp si ar dura la infinit, dar n-as avea nici loc practic pe Terra pentru atatea volume. Ca sa nu mai zic ca n-ar sta nimeni sa le citeasca, cum nu sta nimeni sa judece o clipa cand arunca gunoi zicandu-si ca nu o sa se cunoasca. Nu-i rau, ce-i drept, pentru ca are dreptate. Dar pas cu pas, facandu-ne loc in mana puturoasa pentru a face mai repede nu-stiu-ce activitati prostesti, reducem ireversibil locul in care putem sa le facem. Lenea, motorul progresului. Lenea, motorul autodistrugerii. Constientizarea trebuia inceputa odata cu progresul, cu tehnologizarea, cu infiintarea si infiltrarea plasticului in vietile noastre. Colorate, moarte, stalcite, gunoaiele zac cum zacem si noi intre noi. Sa fim noi dumnezeii acestui fenomen? Avem noi acest drept? Atunci inseamna ca functia lor si functia noastra definita in paragraful de mai sus sunt perfect izomorfe. Izomorfismul este aruncarea inconstienta, fiind bijectiv (daca un om arunca un gunoi atunci el este (si este unic) un gunoi) si deasemenea respectand proprietatea ca elementul neutru celei de-a doua functii devine neutrul primei functii. (omul nepasator = gunoi pe care nu-l strange nimeni). Sper sa ma inteleaga cineva. Trezirea! Probabil prea tarziu...

Suna chiar atat de grav? Desigur.

DA. In al treilea rand vroiam sa vorbesc de renasterea umana. Renasterea ( a se citi nastere din nou, cu sens de innoire a spiritului, nu conceptul artistic cu acelasi nume ) este o stare de improspatare a fiintei din care te compui, de care ai nevoie, ciclic. Cum toate piesele formeaza un intreg, umanitatea intreaga are nevoie de renastere cand si cand, cand oboseste sub greutatea propriei prostii. Cateodata, pur si simplu se satura de propria incoerenta. Renasterea este practic imposibila, gandindu-te in sensul ca asta ar inseamna sa fii din nou nascut la fel ca prima data, sa dai restart game. Ziceam in articolul cu gara despre ireversibilitate, ei tocmai acel tren fara usi nu te lasa sa faci asta. Nici macar load de unde iti place sau de unde te simti in siguranta nu poti da, pentru ca nu exista save. Nimeni nu mai este in stare sa se salveze din nepasarea celorlalti. E o incordare prea mare in acest maidan, in aceasta troiana de jeg. Nici macar un sistem de salvare nu exista. Nici nu cred c-a existat vreodata. Poate doar atunci cand inca erau copaci pe care nu erau scrise sume de porecle ridicole cu rezultate cretine. Salvari? Singurele care au conotatie practica ajung prea tarziu, prinse fiind in trafic de gunoaiele de beton si fier ( construite de gunoaie de carne) ce impiedica acest proces de vindecare. Plecand din (0,0) spre o traiectorie ascendenta spre infinit, iar datorita intarzierii acestor salvari, functia noastra capata o deviere de bumerang si se intoarce in origine. Moartea. Poate ca de aici si ideea cu renasterea. Totusi, sa nu deraiez in alta gara, renasterea capata un sens doar atunci cand omul este considerat practic un gunoi, asa cum l-am axiomatizat eu mai sus. Astfel, renasterea devine reciclare. Reciclarea gunoiului uman. La fel cum gunoiul produs de noi este reciclat ici si colo prin dinti de fier, insuficient pentru a mentine un echilibru stabil insa, la fel si gunoiul din om poate fi reciclat. Si nu, nu ma refer la excremente si tot ce inseamna ele, ma refer la genul asta de ganduri desertice, daca este cazul. De asemenea, cum multe gunoaie nu sunt reciclate, ele zacand aievea pe dealuri si in gropi infecte, la fel si spiritul uman poate ramane in mizerie fara speranta de schimbare, pentru totdeauna. Nimanui nu-i pasa de un gunoi, gunoiul poti fi tu. E in puterea fiecaruia. Este vorba despre reciclarea starii inconveniente (si care nu reflecta imaginea functiei tale) pana la ajungerea la un punct clar din care poti incepe sa te schimbi. Asta, gunoiule, trebuie sa faci... E singura reciclare care iti este permisa. Schimbarea caii pe care ai ales-o gresit. Eliminarea amanuntelor care te fac un gunoi. Eliminarea micilor defecte si construirea unei dorinte spre perfectiune. Numai asa iti poti lasa purtata de vant carnea de plastic cu slogane si marci pamantene. Numai asa poti ramane nemarcat de sistemul lumesc de coduri de bare ce inchid ingerii in inchisori de cifre. Numai asa spiritul tau se poate inalta deasupra mormanului celorlalti si numai asa functia ta are un domeniu de definitie pentru a putea fi corect exprimata.

Si, in final, DA. Probabil ca acum la sfarsit imi mai ramane doar sa te rog sa ma consideri un gunoi, pentru ca te-am jignit. Sunt, recunosc... Dar au inceput sa dispara de pe mine insemnele si marcile indobitocirii in masa, care m-au marcat cat inca eram incostient si naiv. Vreau sa recunosti si tu! Vreau sa te vad cum iti dai seama ca doar pas cu pas, impreuna, avem o sansa de a ne salva. Singuri nu avem putere. Suntem gunoaie. Dar pentru ca am aspiratia mizerabila de a vrea sa deschid mintile lucide din mormantul asta fara scapare, totodata ma voi ridica si pe mine impreuna cu voi dintre rugina si prostie. Daca vreti. Daca ma ascultati. Daca va pasa. Cheia renasterii este curatenia si puritatea. Incepeti de azi. Incepeti acum. Incepeti din exterior spre interior, iar cand veti sfarsi, in voi va straluci lumina implinirii de sine.

Suna chiar atat de greu? Nu.

Anti-insomnie

DORMI!!!!

Gara...

Iti aprinzi o tigara metafizica. Tragi un fum plin de sete ca si cum de asta ar depinde intreaga ta tonalitate interioara. Apoi expiri ca si cum ai fi aruncat o grea povara de pe umeri. Te uiti la patratele de ciment crapate si la iarba ce apare razlet dintre ele. Mult pamant imprastiat ce murdareste cu a sa putere datatoare de viata intreaga suprafata. Adie vantul si parca de atata adiere s-a invinetit si cerul. Te uiti spre el si spre ceasul vechi de pe acoperisul tristei cladiri a garii. Nu mai functioneaza de mult timp. Mai tragi un fum, apoi esti intrerupt... Semnalul loveste urechile tuturor celor prezenti... A, stai... Esti singur. Nu mai e nimeni pe peronul asta. Astfel, sunetul capata un ecou care-ti face sa vibreze intreaga fiinta. Dar... Cum? Unde-s toti? Acum cateva clipe ii vedeai. Iar gara asta goala si trenul pe care nu stii de ce-l astepti. Tu nu-l astepti in mod voluntar, pentru ca nu stii cum naiba te-ai trezit din nou singur aici. Insa trenul vine inevitabil...

Stai mereu langa o anumita linie. Stii ca exact acolo o sa soseasca tot timpul. Niciodata nu te-ai inselat. Niciodata n-ai stiut de ce. Dar totusi unde-i toata lumea? Parca-i simti cum se misca, cum vorbesc si cum isi misca nerabdatori picioarele in asteptare. Iar au disparut? Ai un sentiment ciudat. Familiar. E aceeasi gara pentru fiecare, insa nu va intalniti niciodata, ca si cum timpul s-ar dilata la infinit, facandu-va sa asteptati cu totii singuri trenul Trecut-Viitor. Sau Trecut-Prezent... Oricum, de un lucru esti sigur: toate sunt (extrem de) personale. Nici unul rapid.

E 3 fara douazeci... Rasuna vocea crainicului: "Trenul personal Trecut-Viitor nr. 313, cu directia Trecut-BEREsti-Fumeni-Tristenii de munte-Inimosi-Lacrimeni Balti-Fericeni-Valea Necazului-Speranta Mica-Zdrobesti-Dealu' Rosu-Balaieni-Carbunesti-Vazduhu' 'Nalt-Tzimtzirimesti-Viitor, soste in statie la linia franta. Atentie la linia franta. Stationarea dureaza un minut. " Te uiti, aruncand tigara cu nepasare, la linia langa care stateai. Era singura linie franta din toata gara. Se puntea? Aveai dreptate si de data asta.

Iata ca apare si trenul in care nu reusisei niciodata sa te urci. Erai curios intr-un fel, dar de fiecare data te blocai si nu-ti aminteai de ce usile lui parca nu vroiau sa te primeasca... Din departare apare acelasi monstru de otel, sacadand dupa forma neobisnuita a sinei lui. Iti pare ca pamantul e plat... Caci il vezi in departare minute in sir, iar el pare ca nu se apropie. Apoi devine din ce in ce mai mare si mai clar. E ruginit, e gaurit si totusi e plin cu carne vie. Cu cat se apropie, cu atat poti vedea mai bine primul vagon. Fete cunoscute: prieteni, profesori, necunoscuti care te-au salutat fara sa-i cunosti, familia, fete cu ochi frumosi ce te-au privit printre gene, barmani, membrii trupelor ce le-ai vazut prin concerte. Toti stau la clasa intai, confortabil. Par fericiti, asa cum iti place tie sa ii stii. Zambesti. Par ca nu se grabesc si ca vor sa-ti multumeasca de prezenta ta in viata lor. Unii chiar si-au lipit nasul de geam si altii iti fac cu mana. Oftezi si privesti cum trece prin fata ochilor tai o mare parte din viata ta... Esti confuz... Inaltator de confuz...

Apoi urmeaza vagonul locurilor: nisp din Vama Veche, bucati din asfaltul pe care ai mers spre toate locurile in care ai umblat, crengi de brad, aer de munte, panorame multicolore, iarba verde, chiar si putin soare dupa un nor ce sta pe unul dintre scaunele trenului. E si negura ce-ai privit-o cum se coboara din varfuri inalte... E si ceata prin care ai mers atatea dimineti. E cararea din padurea cu frunze moarte, e scoarta copacilor batrani putin aspra si noroiul cu miros de ploaie din curtea bunicilor tai. Un val ce scalda un tarm pe care ai calcat candva. Un card de pasari zburand si un porumbel pe o statuie fara membre. Ochii iti lacrimeaza reci si alergi cativa metrii ca sa mai tragi putin cu ochiu la tot... Inca nu a incetinit indeajuns de mult sageata ruginie... Nu poti tine pasul cu ea... Renunti...

Urmeaza vagoanele cu visuri, cu promisiuni, cu strangeri de mana si cu sperante. Asta-ti cauzeaza un fel de dezamagire fata de propria persoana, caci multe dintre toate ce le vezi nu s-au adeverit. Te-ai mintit! Sau poate erai prea mic, prea devreme sa-ti poti da seama de ce poti si ce vrei cu adevarat. Poate ca da... Erai altcineva... Hei, unde se duc si astea? Nu le-ai putut admira decat prea putin... A trecut si vagonul asta...

In coada vine un card de vagoane multimedia: filme, muzica, poze, jocuri, sunete... Tot ce-a fost virtual in viata ta. Tot ce n-ai simtit si ai crezut ca simti. Tot ce-a aparut pe un monitor si ti-a patruns in creier prin sistemul optic. Tot ce ti-a ofilit spiritul liber. Tot ce te-a tintuit de un scaun ca un blestem calculat malefic de creatorii lui. Au fost frumoase si astea... Citisei tu o data despre trenul asta pe un blog cu multa gheata... Atunci? Acum? Nu-ti mai poti da seama... Esti inlemnit...

Stai inert, chiar daca trenul a oprit de cateva secunde. Era prea mult ce ai vazut. Ai vrut sa te sui in el, dar ai observat din nou ca nu avea usi. Asta era! Nu avea scari sa te agati de ele macar. Nu avea nici o excrescenta, iar gaurile erau prea stramte sa te poti strecura. Era clar, din nou nu te vei putea imbarca. Erai condamnat sa-ti privesti componentele evolutiei tale cum trec prin fata ta, fara sa li te poti alipi...

Ti-ai dat seama ca nu poti veni din trecut cu niciun tren si spre viitor nu exista niciun mijloc de transport pe care-l poti prinde. Ti-ai dat seama ca picioarele tale, pas cu pas, doar ele te pot duce spre destinatia dorita. Ti-ai dat seama ca nu te poate duce nimeni unde vrei, decat tu. Ti-ai dat seama ca nu poti calatori in timp, ca tot ce ramane in tine e privelistea acestui tren din ce in ce mai lung. Ramane in sufletul tau intreaga ta viata. Abia dupa ce ti-ai dat seama de toate astea ai putut sa te misti si sa pleci din acea gara... Era inutil sa-ti doresti sa-l mai privesti, plecase...

Ai coborat usor treptele inimii tale si ai iesit din piept, prin capilare si prin pori deschisi de melancolie. Esti din nou inconjurat de ceilalti si ii poti privi si asculta. Si cat de mult ai fi vrut sa nu-ti fi dat seama de nimic... Iar te pierdusei printre amintiri asteptand un tren...

Acum iti aprinzi o tigara cat se poate de reala si tragi fumul, ca si cum de asta ar depinde intreaga ta integrare in exteriorul asta incoerent... Expiri, ca si cum ti-ai dori ca fumul sa-ti fi alungat o mare povara dintre toate sinapsele... Uman.

Ti-e scris in suflet:"Pas cu pas, doar asa se poate..."