Stramt...

***

E o lume cam stramta...

Mai asteapta cineva ceva de la mine? Mai asteapta cineva ceva la oricine, defapt? Mai vrea cineva sa ofere ceva altcuiva, in afara de propria lacomie subiectiva, defapt?

De ce nu se intampla nimic important in jurul nimanui, in ziua de azi? Istoria pare o lucrare literara, al carui drept de publicare l-a castigat cineva la un concurs bizar de aruncat cu zaruri...

Mai asteapta cineva cuvintele astea? Mai asteapta cineva orice alte cuvinte? Mai are cineva de spus niste cuvinte care conteaza cu adevarat, defapt?

De ce nu iti vorbeste nimeni despre ceva important cu adevarat, in ziua de azi? Cuvintele par o lucrare publicistica, al carui drept de publicare l-au castigat cativa nemernici, trisand la un concurs pe care nu l-ar fi putut castiga cinstit...

Mai asteapta cineva sa stie ce gandesc si ce vreau sa spun? Mai asteapta cineva gandurile altcuiva, oricui? Mai gandeste cineva altceva in afara de otrava pentru propria fiinta, defapt?

De ce nu mai are nimeni un gand cu adevarat patrunzator, in ziua de azi? Gandul pare o lucrare artistica, al carui drept de publicare l-au castigat cu totii la un concurs ilogic, cu mai multe premii decat participanti...

Faptele sunt zidite prin cuvinte, pornind de la ganduri. Cuvintele provin din ganduri aduse de altii, mai mult sau mai putin, fauritori de fapte. Gandurile sunt spuse cu mare dezlegare si nepasare, ducand la fapte despre care toti vorbesc si scriu cuvinte.

E un CERC VICIOS mult prea stramt...

Eu... Exterior... Vreau doar sa spun ca e mult mai bine cateodata sa iti pierzi speranta decat sa iti pierzi vremea sperand. Si nu-s cuvintele mele, nici gandul meu. Sunt ale unor voci care raspundeau candva la intrebarile de mai sus cu un da foarte sigur.

***

Aprilie incepuse stramt. Stramt intre vene si stramt in buzunare. Stramt intre nervi si stramt intre atatea probleme de viata. Stramt era cuvantul central al unui inceput plin de pacaleli si epitetul blestemat al tuturor fragmentelor in care realitatea era impartita de catre prier. El zacea acolo, cu suflet mic, cu ochii intredeschisi si cu unghii murdare, intre blistere si staniol, intre coji si servetele. I se tragea de la o gripa ce evoluase, in mod perseverent, intr-un timp foarte scurt, in ceva necunoscut. Talpile nu-i mai calcasera in afara perimetrului locuintei de vreo saptamana, timp in care peretii camerei il incarcerasera, din ce in ce mai stramt. Mintea si sufletul ii erau presate intre patru laturi ce se apropiau prin relativitate spre centrul lui de greutate. Peretii aceia galbeni si murdari, varuiti cu un deceniu in urma, galben din care ramasese doar o nuanta anemica. Dar afara era soare in fiecare zi. Venise in sfarsit un fel de primavara si in gradina lui din spatele casei. O cautase el si o asteptase, imbracat subtire, in alb-negrul unei patetice incercari de incalzire, pana intr-o zi cand a plecat in racoarea aia cu dinti la un prieten vechi. Gripa a pus gheara pe el intr-o clipa si l-a tintuit intr-un pat concav, cu scanduri tari ce-l faceau irascibil. Totusi soarele stralucea acum, dupa atata asteptare. Prea tarziu. Cat de ironic era sentimentul acela n-ar putea sa explice niciodata. Avea ceai si sirop de tuse in loc de sange, iar limba ii era maronie de la... faringosept, sa zicem. Incercase sa citeasca. Nietzche isi batea joc de el prin niste idei pe care mintea lui obosita si confuza nu putea sa le urmareasca de la cap la coada. Filosofia era azvarlita pe podeaua camerei, aleatoriu. Poeziile erau mult prea seci, si aproape le stia pe de rost. Il adormeau usor si-l faceau sa caste cateodata, reducand aparent si mai mult volumul acelei camere plina de germeni. Cafeaua se terminase si nu putea sa iasa sa-si cumpere. Picioarele ii erau slabe si tigarile ii erau putine. Tusea atat de tare ca se trezea din somn in miez de noapte. Gandea, uitandu-se pe pereti, in bezna. Tusea din nou... Tusea pana adormea, apoi se trezea iar. Cearcane grele. Atipea si ziua, de plictiseala unui galben insistent... Pana si luciditatea ii era stramta. Dar timpul se dilata, paradoxal... Si sudoarea ii brazda trupul stramt, ii imbiba hainele stramte... Dar soarele batea cu raze largi si orbitoare chiar in centrul fiintei lui, paradoxal... Mirosul era stramt. Sunetele se auzeau difuz ca o desinenta stramta. Dar noptile se prelungeau si soarele parea ca nu mai vrea sa mai rasara, paradoxal... Aprilie incepuse mult prea paradoxal...

***