Va fi fost odata ce-as fi vrut sa fie...

Am o constatare trista despre o comparatie cu alte vremuri ale acelorlasi locuri pe care le umblu de doua decenii, care intre timp isi reinventeaza altfel de personaje cu roluri mult mai controversate... Mi-e greu... da-s bucuros ca am doar haine negre sa pot sa fiu mereu in doliu pentru vremurile ce se duc, luand cu ele multe lucruri ce-mi placeau si pentru care merita sa traiesc candva. Voi fi in doliu pana cand ma voi stinge sau pana ce se va termina aceasta nebunie, pana ce va fi fost dus tot ce are sens pe lumea asta pentru mine. Comparandu-ma, cel de acum cu cel ce as fi vrut sa ajung sau cu cel ce-oi vrea sa fi fost, ma ingrop intr-o melancolie destul de solid construita de sensul vietii si oamenii de AZI (bine, normal ca nu toti, dar exista o majoritate, o gloata de neghiobi perversi, egoisti, indoctrinati in moda noua sau nu stiu cum naiba sa-i mai zic)...

Candva eram altfel. Candva eram un copil care se juca prin iarba cu palme mici si jucarii ieftine si care se bucura inocent de chipul copilariei sale, de chipul mamei si surorii lui, de jocuri si culori infantile si competitii copilaresti, de aerul curat, de fiecare rana ce ii trecea si, uneori, chiar de glumele si prezenta tatalui... Tata... N-aveam de gand sa ma schimb si juram sa nu ajung niciodata sa fac lucruri pe care le uram (si le urasc inca, paradoxal) si care ma faceau sa sufar, distrugandu-mi treptat coltul meu de lume, ochii mari si gura cascata cu care priveam la lucruri normale ca la ceva magic, pasiunea si dragostea pentru oameni si locuri, rasul sincer si fara remuscari, rezonante sau straturi intermediare de turbulenta ale maturitatii ce-aveam sa o dovedesc mai tarziu, fie c-am vrut, fie ca nu. Cu cat aflu mai mult, cu atat imi doresc sa stiu mai putin. Revenind, vreti sa stiti ce anume uram? Of, tata, tata... Oare de ce nu te-ai oprit niciodata? Oare de ce nu te opresti nici acum? ...de la tatal meu mi se trage toata ura... El a fost pata copilariei mele, dar, paradoxal, nu-l urasc pentru asta, pentru ca accept conditia pe care mi-a oferit-o. Nimeni nu e perfect. Totusi el m-a facut sa uraasc. Uram fumatul si tigarile (acum imi si aduc aminte prima mea tigara, la colt, cu prietenii - normal!!!!!!... tremuram de frica si stateam cu ochii in patru, tusind un fum care nu-mi provoca nicio placere, decat cea de a fi in randul lor, putin nesigur - mari prostovani eram, mai!), uram bautura si betivii (binenteles ca imi vine in cap si momentul cand m-am imbatat prima data... nu mi-a placut, am primit si o matura in cap de la bunica mea pe care am injurat-o si de care am fugit prin ograda de la tara vreo zece minute pana m-a prins... n-am stiut ce greseala mare am facut, ce drum mi-am deschis spre a ma distruge), uram vorbitul urat (imi aduc aminte cand am injurat prima data, n-a fost cu bunica, eram mai mic... ma facusem rosu de rusine si vroiam sa intru in pamant, sufletul meu tremura la deschiderea acestei prime porti spre imbogatirea negativa a vocabularului... prima data am injurat un baiat care avea probleme mintale pentru ca nu m-a ascultat si s-a catarat pe un camion de pe care a alunecat si a cazut rupandu-si mana), uram violenta (imi vine in minte prima incaierare si prima picatura de sange pe care am vazut-o, in acelasi tremurat de "prima data" a fiecarei greseli), uram minciuna (cu totii mintim mai mult sau mai putin, chiar daca nu recunostem... cu mare regret mi-aduc aminte cand minciuna mi-a intrat in sange si se pare ca a ramas acolo inca, uneori, spre a ma proteja sau cel putin asta cred), uram decadenta morala si psihica in ochii proprii si in ai celorlalti (am patit si astea, pe vrute, pe nevrute, mai mult sau mai putin din cauza celor mai inainte mentionate... trist). Aceasta ura avea sa ma bantuie... si m-a bantuit... pana acum cand, stingand tigara, injur ca n-am cu ce sa ma imbat ca sa ma pot minti ca nu-mi doresc sa schimb tot ce-am reusit sa fac cu viata mea pana acum sau ca nu-mi doresc un sfarsit violent si brusc al acestui gust amar... Roata vietii se invarte... sa nu uitati niciodata asta. Ca o miscare browninana ajungi sa faci exact ce urasti iar apoi te intrebi cum naiba ai putut face asta. Raspunsul e compus din simplul curs al vietii, conditia umana si, binenteles, destinul pe care-l imparti cu oameni care sunt la randul lor roti (unele defecte) in mecanismul vietii tale, iar tu intr-a lor...

Candva aveam ochiul perfect, neprihanit de murdaria cotidiana de azi. Candva puteam sa plang, sa-mi permit sa plang fara sa stiu ce inseamna a fi puternic. Azi lucrurile s-au schimbat. Imi vine sa plang dar sa plang pentru atata nepasare mi-ar dezintegra sufletul... Am crescut. Pas cu pas, moment cu moment, adevar cu adevar, dezarmare cu dezarmare, oroare cu oroare, ingrijorare cu ingrijorare, falsitate cu falsitate, pierdere cu pierdere, revelatie cu revelatie, dezamagire cu dezamagire, strop cu strop, fum cu fum... Oare sa zic ca regret? Oare regret? Au fost clipe dulci care s-au scurs pentru mine si pentru cei ce-au stat in jurul meu, clipe ce nimeni nu le-ar putea cumpara nici de la Dumnezeu insusi. Cel mai mult imi vine sa regret cand in jurul meu nu mai poposeste nimeni, dupa atatea strangeri de mana sau atatea zambete impartite. Unde sunteti? Nu sunt de piatra si imi este dor sa va amintiti de mine cum si eu va regasesc mereu in ganduri...

Poate m-am plictisit si poate v-am plictisit cu atata mizantropie si melancolie. Poate nu inteleg cum trebuie sa inteleg... Oi fi eu defect... Poate e din cauza perceptiei mele prea bolnave sau a voastre prea putin bolnave... Nu conteaza. Ideea e alta. Poate n-ar trebui sa urasc oamenii. Cineva mi-a zis azi sa gandesc pozitiv si sa accept ca lucrurile sunt mult peste conditia propriei tale existente, peste tine, peste tot ce cunosti tu, peste tot ce poti sa cunosti sau ce ai vrea sa cunosti vreodata. Nu am gandit niciodata asa. Eu mereu am vrut sa cred ca pot sa schimb ceea ce nu e corect, ceea ce nu e logic. Dar chiar nu pot. Nu am nicio putere mai mare de cateva cuvinte care cad perpendicular pe prea putine suflete si tangent pe majoritatea. Trebuie sa accept. Nu stiu cum, n-am facut asta pana acum... sa accept ceva ce nu-mi convine, ce nu inteleg. Trebuie sa adopt cultura indiferentei, cea pe care o atat de mult detest. In acelasi timp trebuie sa ma repar. Reparatiile costa timp si rabdarea e atat de scumpa in ziua de azi. E greu, dar probabil merita. Reparatiile constau in consolidari ale aspectelor care nu ma multumesc. Ma simt singur intr-o masa de oameni, uneori chiar intre prieteni. O sa ofer mai mult. Sunt egoist sub o piele impermeabila. Trebuie sa ma gandesc mai mult la cei care merita (chiar daca eu credeam ca am facut asta, cu siguranta nu am facut-o indeajuns de mult, de des, de profund... simt asta). Comunicarea este un proces continuu si dinamic in care suntem surprinsi fiecare, chiar daca nu vrem. Am preferat mereu calea tacerii, insa nu prea aduce satisfactii. Cel mai bine e sa torni tot ce e bun in tine, sa imparti cu ceilalti. Asa cel putin stii ca ai incercat. dar imi repet la nesfarsit... doar cu cei care merita.......................................................................................................................